# Episodul 6 - Despre binele comun. Diferența dintre valori și reguli. Poate fi etica creată prin pedepse și constrângere?

An episode of [DECODER • Podcast de cultură în management](https://invisiblenetwork.ai/podcast/1653835192), 10 Jan 2023, 54 min.

Audio: https://www.buzzsprout.com/2077476/episodes/12007445-episodul-6-despre-binele-comun-diferen-a-dintre-valori-i-reguli-poate-fi-etica-creata-prin-pedepse-i-constrangere.mp3

Continuăm episoadele din seria despre principiile și valorile care contribuie la colaborare prin această discuție despre binele comun. a. Cum definim binele universal. Diferența dintre valori și reguli. b. Valorile în societate și în organizație. Rolul liderilor în apărarea binelui comun. c. Spațiul moral-social și spațiul tranzacțional. Piramida valori - norme - comportamente. d. Cum rezolvăm diferențe de comportament. Ascultă noul episod din seria Decoder, în care continuăm să vorbim despre ce ne ajută să colaborăm mai bine. Lista întreagă de episoade e disponibilă pe https://decoder.ro/episoade-podcast/.

## Transcript

Andreea Roșca:
Bună, Adi!
Adrian Stanciu:
Bună Andreea!
Andreea Roșca:
Bine ne-am reîntâlnit!
Adrian Stanciu:
Bine ne-am reîntâlnit!
Andreea Roșca:
Cum te simți cu discuția de azi? Abia aștepți?
Adrian Stanciu:
E una din discuțiile mele favorite, ca să fiu sincer.
Andreea Roșca:
Serios? Cu binele? Despre bine?
Adrian Stanciu:
Da, pentru că în primul rând mi se pare că e foarte interesantă ca subiect și mi se pare și că e un subiect controversat.
Andreea Roșca:
E una din temele alea care pare…„adică de ce să vorbim despre asta? nu e clar?”, dar, dacă începi să vorbești despre ea, îți dai seama că e multă adâncime dincolo de ideea asta de bine. O să să vorbim puțin despre cele 2 episoade de dinainte ca să facem legătura cu discuția de azi. Am vorbit despre pe ce așezăm colaborarea între oameni, bazele pe care stă colaborarea și despre ideea că în tot ce facem în privat, în companii, în societate, colaborarea se așează pe binele comun, ca fundament pentru construcția a orice, în societate. Și pe ideea asta că pentru a lucra cu celălalt e nevoie să crezi că împreună ne va fi mai bine decât ne este separat, că, de fapt, pe asta se așază lucrul nostru împreună și există societatea.
Adrian Stanciu:
Da, corect, și pe ideea asta că binele comun trebuie să servească binele individual, că trebuie să-mi facă și mie bine, nu doar grupului.
Andreea Roșca:
Exact. Și atunci probabil că discuția firească după asta, cea pe care o vom avea astăzi este despre: „ok, ok, dar cum arată binele? Și aș vrea să începi cu asta, să te întreb prima oară despre asta, despre ce e binele, cum arată, cum îl recunoaștem, despre ce vorbim când vorbim despre bine?
Adrian Stanciu:
Da. Mie mi se pare o discuție foarte interesantă pentru că de foarte multe ori, când vorbesc cu oameni despre chestia asta, e foarte mare tentația – și am auzit de multe ori asta formulată – să spui că, de fapt, binele nu poate fi universal, pentru că fiecare om vede binele în felul lui și că e foarte particularizat; că binele meu, ce e bine pentru mine s-ar putea să nu fie bine pentru tine – și există un unghi din care afirmația asta e adevărată, că dacă printre nevoile mele, ce e important pentru mine în viața mea e confortul și pentru tine ce e important e aventura, o experiență pentru mine poate să fie bună și pentru tine proastă și invers. Da, din perspectiva asta, există o zonă care poate fi individualizabilă, dar dacă n-ar exista un bine universal, noi n-am putea funcționa împreună ca oameni. Adică dacă fiecare ar decoda binele chiar absolut în felul lui și ar fi perfect particularizabil, adică nu ar exista o noțiune universală de bine, noi n-am putea funcționa împreună. Uită-te la lucruri foarte, foarte simple, de pildă, nu știu, n-ai avea curajul să te urci în autobuz pentru că s-ar putea să fie pe-acolo niște oameni pentru care bine înseamnă să-ți dea în cap, să-ți fure poșeta. Dacă societatea e absolut deschisă ca fiecare să-și urmărească binele cum îl vede, atunci n-am putea funcționa social.
Andreea Roșca:
Aș adăuga, poate, o nuanță aici. Nu dacă fiecare ar face binele sau s-ar comporta după binele propriu, ci dacă n-am avea un fundament, o înțelegere mai profundă de bine decât nevoile, decât momentele fiecăruia dintre noi.
Adrian Stanciu:
Da, și dacă te uiți la această înțelegere, ea e eminamente socială, adică e creată eminamente ca să ne permită să trăim împreună și chiar să creăm împreună, nu e doar despre supraviețuit împreună, ci și despre a face lucruri împreună. Deci există o noțiune de bine universal. Există și o noțiune de bine personal, dar există o noțiune de bine universal și aici începem să ne împotmolim un pic, deși, dacă te uiți în jur, avem foarte multe zone în care contăm pe acest bine universal sau pe această interpretare universală a binelui în felul în care ne comportăm unii cu ceilalți. Dar totuși, dacă sapi un pic, începe să fie mai puțin clar.
Andreea Roșca:
Deci e, cumva, un fundament de lucruri de la sine înțelese, care sunt rareori discutate, dar care alcătuiesc realitate așa cum o știm. Adică dacă eu n-aș ști că tu vei fi aici când ai zis că ești și că cineva o să-mi răspundă la ușă când sun, ca să facem această înregistrare, probabil că ar fi haos.
Adrian Stanciu:
Și știi asta pentru că ți-am promis că am să fiu și tu te bazezi pe această promisiune. Ar fi complet în afara normei sociale ca eu să-ți promit să fiu acasă și pe urmă să te trezești că sunt pe la vreo cârciumă, că între timp mi s-au schimbat prioritățile.
Andreea Roșca:
Indiferent de nevoile tale, adică indiferent dacă tu ai chef de altceva în momentul ăla.
Adrian Stanciu:
Da, s-ar putea să mi se facă foame. Nu pot să mă duc la un restaurant să mănânc pentru că știu că trebuie să vii.
Andreea Roșca:
Asta voiam să întreb. Sunt mai multe niveluri la care trebuie să ne gândim când vorbim despre bine? Adică este un nivel de reguli general acceptate pe care rasa umană funcționează și noi funcționăm, ca oameni, umanitatea noastră funcționează și există poate alte niveluri de bine, care țin de, cum spuneai, „mie îmi place aventura, ție îți place confortul”? Sunt mai multe niveluri la care trebuie să ne gândim când ne gândim la asta?
Adrian Stanciu:
Da, cu siguranță! Dau de multe ori exemplul ăsta și clienților mei – ca șa o iau de un pic mai departe, pentru că ai pomenit despre reguli. De pildă, un exercițiu pe care îl fac cu clienții mei câteodată, când am mai mult timp, la începutul câte unui seminar din ăsta despre valori și conducerea prin valori: împart sala în 2 grupuri și zic uite, mergeți voi 5 minute și discutați în grupul vostru să veniți cu o listă de valori pe care trebuie să le urmăm ca să ne iasă bine seminarul, iar voi veniți cu o listă de reguli. Ce se întâmplă, tipic, este că în primul rând, lista de valori e mult mai scurtă decât aia de reguli.
Andreea Roșca:
Și cuprinde, în general, cam ce?
Adrian Stanciu:
Cuprinde chestii care-s văzute ca specifice acelui seminar. Adică n-o să cuprind acolo, sau foarte rar vezi, valori de tip „respect”, pentru că nu se așteaptă nimeni să nu avem respect unii față de ceilalți. S-ar putea să existe valori de tip „onestitate”, pentru că la ei în companie lumea nu prea își spune lucruri și e un moment în care e cazul să ne spunem niște lucruri ca să putem să ajungem la niște concluzii bune, dar lipsesc de pe ea valorile care sunt luate de bune, că sunt considerate universal valabile. La fel se întâmplă și pe lista de reguli. Pe lista de reguli nu o să apară regula „nu ne scuipăm”, pentru că nu mă aștept ca ceilalți să mă scuipe. Și prima discuție pe care o am cu ei e despre chestia asta: spațiul ăsta pe care l-ați definit nu e tot spațiul dezirabil, nu? Și imediat rezultă că nu e. De ce nu e? Pentru că ăla e așteptat. Adică face parte din acest fond universal și e ceea ce noi numim în românește bun-simț, dar englezii îl numesc mai bine: „common sense”. Problema e – cum foarte deștept a spus Churchill – că „the problem with common sense is that it’s not all that common”. Că nu întotdeauna te poți baza și nu neapărat pe valorile comune, cât pe felul de a le vedea, pe normele de comportament care derivă din acele valori, că alea sunt comune și atunci e nevoie de această pilotare. Un alt lucru care se întâmplă și e important de înțeles atunci când vorbești despre bine și despre morală este că valorile sunt proiective, adică valorile vorbesc despre proiecții de viitor, dezirabilul, în timp ce regulile întotdeauna limitează indezirabilul; regulile îți vorbesc despre ce nu faci, în timp ce valorile îți vorbesc despre ce faci. Și o altă distincție importantă este că regulile sunt precise și valorile sunt vagi. Adică regula, prin definiție, pentru că interzice, ce nu interzice, e permis. Atunci formularea regulii trebuie să fie foarte precisă ca să fie foarte clar ce ai voie și ce n-ai voie să faci, în timp ce valorile fiind proiective lasă loc
Andreea Roșca:
Adică o valoare ar fi respect, în timp ce o regulă ar fi: nu venim aici în pantaloni scurți, de pildă.
Adrian Stanciu:
Da, dacă vreau să pun reguli despre respect pot să am o listă foarte, foarte lungă, care la rândul ei se va opri acolo unde începe bunul simț, unde zic „de aici nu mai e cazul să legiferăm că nu ne așteptăm să găsim pe aici vreo problemă”. Deci există dimensiunea asta, să zicem, a bunului simț, dimensiunea binelui universal, care și asta poate câteodată merită un pic normată, că poate p-ăla nu-l vedem la fel. Dar există dimensiunea binelui de grup și, în final, și a binelui individual. Cum ar fi bine să ne comportăm aici, în grup, deasupra acestei nevoi universale? De pildă, dădeam exemplu, că un grup poate să-și pună problema să fie onest și transparent, pentru că nu e în cultura acelui grup ca oamenii să fie onești unii cu alții sau nu foarte onești. Și atunci or să împingă onestitatea mai departe, pentru că pentru acest subiect în sine, pentru această nevoie în sine, s-ar putea să fie nevoie. În unele companii sau în unele grupuri poate să fie inovația o chestie: „băi, noi trebuie să gândim creativ. Adică hai să ne propunem ori de câte ori gândim să fim creativi”. Asta nu e o normă universală, nu e o cerință socială să gândim creativ, dar poate să fie norma grupului nostru.
Andreea Roșca:
Vorbeai la un moment dat despre niște date pe care le aveți din cercetările Human Synergistic despre bine, date pe România. Vrei să vorbim puțin despre asta?
Adrian Stanciu:
Da. Sunt foarte interesante datele astea. Cu Human Synergistics măsurăm lucruri care țin de cultura organizațiilor, de leadership. Adică nu măsurăm societatea, dar există o cercetare făcută de Rob Cooke – care e CEO-ul companiei Human Synergistics, profesor universitar, un cercetător foarte bun – care leagă valorile societăților de felul în care oamenii percep cultura ideală a organizațiilor. Adică, dacă-i întrebi pe oameni cum ar fi cea mai bună organizație la care te poți gândi, din perspectiva a ceea ce faci aici, cum ar fi bine să fie? Această proiecție în ideal e foarte influențată de valorile societății în care ai crescut, în sensul în care, în general, societățile care sunt mai degrabă individualiste și cu distanță mică față de putere – ăștia sunt din modelul ăsta de valori sociale al lui Geert Hofstede, cele mai puternice valori care au impactul cel mai puternic în organizații…
Andreea Roșca:
Astea sunt valorile vestice, comportamentul vestic.
Adrian Stanciu:
Sunt valorile vestice și mai ales anglo-saxone – sunt cu distanță mică față de putere și cu autonomie mare a individului. Valorile mai degrabă estice și sudice, mai ales, sunt un pic pe dos, adică sunt cu autonomie redusă a individului, respectiv dependența de un grup și cu o distanță mare față de putere, adică respect față de ierarhie și de inegala distribuție a puterii în societate. Dacă te uiți la cum vrei să se întâmple lucrurile în organizații, chestiile astea transpar, chiar dacă tu nu le vezi neapărat bune, dar cam așa funcționează lumea cu care ești obișnuit și atunci și în organizații îți dorești să vezi lideri autoritari care sunt în control și care iau decizii pentru ceilalți și respectiv vrei să vezi medii în care grupul contează…
Andreea Roșca:
Asta e organizația ideală pe care o dorim noi…
Adrian Stanciu:
Așa se întâmplă în general. Că aceste tipuri de valori societale influențează felul în care te uiți la organizațiile ideale. În modelul ăsta cu care operăm distingem 3 categorii mari de norme comportamentale. Unele sunt de tip constructiv, unele de tip pasiv-defensiv, unele de tip agresiv-defensiv. Cam așa ne comportăm noi în relație cu lumea, în general. Și dacă îi întrebi pe oameni ce fel de organizații vor, toți oamenii vor organizații care-s preponderent constructive – asta e universal, dar există accente. Există accente de comportamente pasiv-defensive care sunt, de pildă, în principiu, despre a face ce vrea lumea de la tine, a face ce vrea grupul de la tine. Există accente agresiv-defensive, care sunt despre control, despre putere, despre a domina.
Andreea Roșca:
Despre competitivitate, dominație…
Adrian Stanciu:
Dacă te uiți la cum arată aceste cercetări în România, nu bat deloc cu valorile societale, dar deloc. Adică noi avem aspirații foarte constructive și foarte puțin pasiv-agresive. Foarte puțin.
Andreea Roșca:
Având în vedere că România e un model cultural mai degrabă colectivist, mai degrabă cultura grupului, distanța mare față de putere…
Adrian Stanciu:
Mai sunt și alte lucruri interesante. Nu vreau să monopolizez discuția pe cercetările astea – dacă cineva e interesat, poate să ne abordeze și răspund – dar mai sunt și alte direcții de astea care mi-au ridicat această constatare. Trebuie să fac o paranteză aici: noi nu știm toată România pentru că, deși am făcut și cercetări care nu sunt printre clienții noștri, când am recrutat companii și indivizi care au vrut să participe la cercetările astea, practic ne-am uitat într-un anumit segment, nu prea am ajuns la toată lumea și nu prea avem cum să ajungem la toată lumea, deci nu pretindem că sunt reprezentative pentru toată România, dar sunt reprezentative pentru „bula noastră”, înțelegând prin asta nu neapărat bula noastră personală, ci lumea asta profesională prin care ne învârtim.
Andreea Roșca:
Pentru mediul de business…
Adrian Stanciu:
Pentru un mediu de business mai așezat, așa, mai cu aspirații, în care sunt sigur că se încadrează cel puțin 90% din cei care ne ascultă. În acest mediu de business, indiferent de realitatea cu care trăiesc zi de zi, oamenii au aspirații foarte, foarte constructive. Și atunci înseamnă că au o definiție a binelui. Ei înțeleg binele așa. Cum e binele ăla? Binele ăla e cu autonomie individuală, cu grijă față de ceilalți, cu rezolvarea constructivă a conflictului, cu integritate, adică arată foarte mult ca un model idealizat de societate. Și acum se pune întrebarea: dacă noi vedem binele așa, de ce nu arată așa societatea sau de ce nu-l vedem peste tot reprezentat așa? Asta e o discuție interesantă, cu distanța între ce vrem și ce obținem – o s-o purtăm la un moment dat –, dar e interesantă ideea asta, că există o reprezentare a binelui.
Andreea Roșca:
Ok. Aș vrea să preiau ce ai spus și să mă întorc puțin la ideea asta, că noi cu toții știm instinctiv ce e binele, adică morala e ceva ce face, cumva, parte din noi. Și aici vreau să trecem un pic la ideea asta de rol al liderului că despre asta vorbim: vorbim despre binele comun și despre lider, care teoretic și practic ar trebui să lucreze pentru binele comun. Și când vorbim despre rolul liderului, intrăm în discuția asta legată de ce are el de făcut, de fapt. Trebuie să instituie niște reguli ca binele să fie respectat, trebuie să spună el ce este binele? Vorbește-mi un pic despre zona asta care evident că pleacă puțin din filozofie și pleacă de la felul în care vedem lumea.
Adrian Stanciu:
Eu am tot spus ideea asta și o să mai repet pe parcursul conversației noastre când mai apare nevoia, că primul rol al liderului este să fie păstrătorul și apărătorul binelui comun și ăsta era unul dintre cele pe care nu le poți delega, că de asta există acolo și din cauza asta grupurile emană lideri chiar atunci când unul nu este numit de cineva. În același timp, dacă vorbim de noțiunea asta de morală și de bine universal, aici apare această idee importantă și anume dacă binele e natural, adică dacă noi, în mod natural, suntem înclinați către a face bine sau, în mod natural, suntem înclinați către a face rău și atunci cineva trebuie să ne tragă înspre noțiunea asta de bine. Și asta e o dispută foarte veche în filozofie, adică nu e de azi, de ieri.
Andreea Roșca:
Da, nu ne-am gândit noi primii la asta
Adrian Stanciu:
Există un filozof, Thomas Hobbes – eu nu sunt cititor de filozofie și nu pretind că mă pricep, dar așa, din puținul pe care l-am citit – Hobbes a scris o carte foarte influentă la vremea ei, „Leviatanul”, în care argumentează că starea naturală a oamenilor este „starea naturii”, cum o numește el; e, în principiu, „haosul sălbatic” și ca să nu trăim în haos sălbatic, avem nevoie de un agent care să impună ordinea și care, în principiu, să creeze și să apere binele. Este ceva ce trebuie să acceptăm, ca indivizi, că e important să cedăm o parte din autonomia noastră individuală către această supraputere, către această entitate care ne dă în schimb ordine și pace socială și apără pentru noi binele. Și el vedea forma aia ideală de organizare a unei societăți, monarhia absolută.
Andreea Roșca:
Pentru că Hobbes a trăit la 1600…
Adrian Stanciu:
Da, a murit pe la 1600 și un pic. Monarhia la acea vreme se revendica direct de la Dumnezeu, se revendica de natură divină. La rândul lor, filozofii vremii considerau că binele e de natură divină și că fără Dumnezeu oamenii intră în această stare naturală care e complet lipsită de norme morale și că e nevoie de această supraputere de inspirație divină care să țină binele în viață. Mie mi se pare că, în primul rând, dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în lume, mi se pare evident că teoria asta că binele e de inspirație divină nu stă în picioare. Dacă te uiți, de exemplu, în Europa, țările cu cel mai ridicat grad de moralitate sunt țări care-s preponderent atee. Și nu pretind că ateismul creează moralitate, pretind pur și simplu că nu sunt legate, că subiectul religios nu e așa legat de cel moral pe cât credeam. Pe de-o parte. Pe de altă parte, cred că e o discuție inclusiv logică, că binele nu poate fi creat prin pedepse. Dacă plecăm de la premisa că oamenii, în mod natural, sunt răi și fac rău în mod natural și că trebuie cineva să-i forțeze ca să facă bine, se pună întrebarea: cine definește binele și cu ce mandat acționează ca să îl impună? Adică ce fel de societate e aia? Dacă accepți că binele e de inspirație divină și că monarhul este un reprezentant al lui Dumnezeu, atunci îți poți răspunde la aceste întrebări. Astăzi nu mai poți să răspunzi așa la întrebările astea și atunci se pune întrebarea: poate o societate democratică funcționa așa? Și se arată că nu poate pentru că dacă te uiți în România – și o să vezi că noi am adoptat multe legi care definesc un fel de bine care nu e larg împărtășit social – ăla nu se aplică.
Andreea Roșca:
Poți să te gândești la un exemplu?
Adrian Stanciu:
Opritul pe stradă, parcatul mașinilor. Avem legi despre chestia asta. Nu se pot aplica.
Andreea Roșca:
Să nu parchezi pe trotuar…
Adrian Stanciu:
Să nu parchezi pe trotuar, să nu parchezi unde e parcarea interzisă. Avem legi despre asta. Nu ne lipsesc legile. De ce nu se aplică? Că sunt politicienii slabi? Nu, pentru că dacă le aplică, își pierd mandatul. E simplu. Pentru că ele nu sunt legile noastre. Ele nu pot fi impuse contra noastră, oricât credem noi. Pot fi impuse contra unei minorități dintre noi, dar ca să poată fi impuse unei minorități, vasta majoritate trebuie să și le dorească. Du-te în Elveția: în Elveția, dacă mergi prea repede pe autostradă, te oprește poliția că a sunat unu’ și „te-a pârât”.
Andreea Roșca:
Noi vorbim despre faptul că binele este inerent naturii umane, că noi toți avem o înțelegere instinctivă, aproape, despre ce e bine; pe de altă parte, vorbim despre faptul că nu poți să impui binele prin legi, pentru că, iată, oamenii au altă înțelegere, deci aici acționează nevoile fiecăruia dintre noi. Dacă binele e ceva inerent, de ce parcăm pe trotuar? Pentru că în mod cert îi face rău celui care are un cărucior, de exemplu, și nu are loc.
Adrian Stanciu:
Pentru că niciun om care face asta nu consideră despre sine că face rău. Aici e problema binelui. Pentru că dacă răul ar fi făcut de oameni care consideră despre ei că fac rău, ar fi foarte ușor de rezolvat. Dar e făcut de oameni care consideră despre ei că fac bine. Una din chestiile care m-a pus pe mine pe gânduri când eram mai tânăr era, că mă uitam la filme cu gangsteri și erau tot felul de ucigași și toți se închinau și erau religioși și nu înțelegeam.
Andreea Roșca:
Era o contradicție!
Adrian Stanciu:
Da! Cum rezolvi în capul tău ecuația asta despre valorile creștine care sunt clar complet îndreptate împotriva ideii de a face rău semenilor și faptul că treaba ta de zi cu zi e să omori oameni? Cum îți găsești rezolvare? Niciun om nu crede despre sine că face rău. Dacă ne uităm la valori și la cum vede binele, e foarte probabil că îl vedem destul de aliniat și-l vedem într-un fel destul de…fundamental bun sau despre care marea majoritate spune că e bun. Dacă ne uităm însă ce facem, distanța între ce credem și ce facem trece printr-un spațiu de normare. Și aici lucrurile încep să devină dificile, adică relația între filozofie și psihologie e problema.
Andreea Roșca:
Adică între ce știm că e bine și ce facem. Eu am citit la un moment dat, apropo de ideea asta de ce se întâmplă atunci când impui pedepse și era un exemplu de la o grădiniță din Israel, unde erau câțiva părinți care întârziau constant să-și ia copiii de la grădiniță și managementul grădiniței s-a gândit să impună o amendă și au impus o amendă și rezultatul a fost că unde numai 2-3 părinți întârziau înainte, o treime dintre părinți au început să întârzie după asta, pentru că, într-un fel, ai făcut dintr-un comportament marginal un comportament acceptabil dacă plătesc o amendă.
Adrian Stanciu:
Ai făcut dintr-un comportament moral un serviciu plătit, o tranzacție.
Andreea Roșca:
Deci asta se întâmplă când punem pedepse încercând să impunem ăsta.
Adrian Stanciu:
Ăsta e un alt subiect care e foarte, foarte interesant, și anume: noi trăim în 2 spații mentale foarte diferite, trăim într-un spațiu social și moral, guvernat de „legi morale”, să le zicem – legile morale au acest nume, dar ele de fapt sunt valori, adică sunt vagi, normate vag – și trăim într-un spațiu tranzacțional. Spațiile astea nu se amestecă bine, adică sunt greu de amestecat și asta e una din problemele cu care se confruntă liderii, că ei vor să introducă norme morale, vor să introducă valori de comportamente de grup într-un spațiu care e normat esențialmente tranzacțional și nu se amestecă bine. Trebuie să înțelegi foarte bine ce loc creezi spațiului moral, pentru că dacă acolo pui chestii tranzacționale, l-ai distrus. Îți dau un exemplu și mai la îndemână: imaginează-ți că te duci la masa de Crăciun la socri și soacra a gătit și la sfârșit îi zici: „mamă soacră, foarte bună mâncarea! Îți mulțumesc. Uite 200 de lei de la noi”.
Andreea Roșca:
Ți-ar arunca cu oala… N-ai mai intra a doua oară în casă.
Adrian Stanciu:
Și acum imaginează-ți că te duci la un restaurant și te ridici și zici: „chef, foarte bună mâncarea, mai vin și data viitoare, mulțumesc frumos!”. Cheamă poliția! Pentru că sunt medii complet complet diferite, care sunt guvernate de legi complet diferite: unul e social, unul e tranzacțional, dar dacă le amesteci nu mai înțelegi care e care. Deci problema asta cu pedepsele e că mută tema din spațiul moral în spațiul tranzacțional, ori în spațiul tranzacțional situația e foarte clară. Adică dacă mă pedepsești, înseamnă că treaba mea e să fac în așa fel încât să nu fiu pedepsit, ceea ce înseamnă că orice soluție pot să găsesc ca să fac ce mă taie capul fără a fi pedepsit, devină legitimă.
Andreea Roșca:
Deci nu mai fac bine, încerc să scap de constrângere.
Adrian Stanciu:
Și acum imaginează-ți că eu nu fac rău doar pentru că mi-e teamă că dacă îl fac aș fi pedepsit. Nu s-ar putea trăi. Aici suntem doar noi doi în cameră, e mai ușor să te prinzi cine ce face, dar, imaginează-ți că ești la o conferință și te duci la baie – ar trebui să-ți iei și hainele, și paltonul și toate în brațe, să te duci la baie cu ele, pentru că în momentul ăla oricine din cameră poate să-ți fure telefonul din geantă și nu știi, că nu sunt camere de supraveghere acolo. Adică, dacă pleci de la premisa că singurul lucru care îi ține pe oameni legați de bine e teama de pedeapsă, societatea devine impracticabilă, e imposibil de trăit în ea.
Andreea Roșca:
Și-atunci, dacă mă întorc un pic la de unde plecasem, la Thomas Hobbes și ideea că morala e ceva intrinsec omului și ideea de parcare pe trotuar și de întârziat la grădiniță înseamnă că, de fapt, ce avem de făcut este să creăm un spațiu, nu un spațiu de pedepse ca să ne asigurăm că binele e respectat, ci un spațiu în care binele este respectat pur și simplu și să păzim spațiul de abuzuri.
Adrian Stanciu:
Da, adică, pe scurt, cred că morala există dacă vasta majoritate a oamenilor o consideră bună și sunt dispuși să o apere. Și în momentul ăla poți să alegi să numești un leviatan oarecare care să te apere de ăia care o încalcă, pentru că într-adevăr, sistemul, cum am zis și-n episoadele anterioare, e foarte expus la abuz. Și dacă nu tolerezi abuzul și nu-l limitezi, el se împrăștie. Dar nu se poate decât invers, adică noi toți avem un bine pe care îl înțelegem și vrem să-l apărăm și te numim pe tine să fii reprezentantul nostru și să-l aperi. Astea au fost funcțiile regaliene ale statului (și acum se numesc așa): apărarea și ordinea publică. Adică inițial, când ne-am adunat și am creat ceva de tip stat – adică o entitate care e hrănită de noi toți ca să facă ceva pentru noi toți – ce i-am cerut să facă a fost să ne apere și să asigure ordinea întâi și întâi, după aia au venit toate celelalte. Dar astea-s funcțiile lui normale, prin normale înțelegând că se emană natural în orice fel de grup.
Andreea Roșca:
Și atunci asta ar fi și o funcție importantă a leadership-ului, de fapt, nu să impună pedeapsă și reguli – bine, îți trebuie niște reguli, dar la nivel de principiu –, ci să apere spațiul de colaborare.
Adrian Stanciu:
În cazul liderilor din mediul profesional, din organizații – de fapt, e valabil și pentru liderii societăților, doar că acolo treaba e mult mai complicată și, așa cum arată și modelul politic, e mult mai greu de rezolvat, în cazul organizațiilor e mai simplu – funcția nu e doar să-l apere, dar și să-l creeze. Și a-l crea, nu înseamnă a-l postula… înseamnă a-l crea. De exemplu, am avut săptămâna trecută o întâlnire cu un client pe tema valorilor comune. Ei au creat spațiul lor de valori comune. L-au creat 2 oameni, fondatorii acestei organizații și cu niște consultanți. Foarte bine scris, excepțional de bine scris, dar pentru oamenii ceilalți nu însemnau mare lucru și problema lor e că ăia nu le înțelegeau și nu le trăiau. Când am încercat să facem invers și am început să vorbim de jos în sus și să plecăm de la exemple de viață, oamenii au început să se prindă la ce sunt alea bune și chiar au fost de acord cu ele. Dar una este să emane din grupul nostru, să zicem „băi, cam așa arată felul în care vrem să fim. Te rog, ai grijă să se întâmple lucrurile așa, tu, ca lider” și altfel e ca tu să zici „băi, gata, de mâine astea sunt, puneți mâna și le executați!”.
Andreea Roșca:
Pentru că ele sunt trăite, nu sunt înțelese rațional.
Adrian Stanciu:
Da, nu-s o chestie rațională. E o mașinărie morală care trebuie angrenată și antrenată…
Andreea Roșca:
În viața reală, nu în discursuri pe pereți…
Adrian Stanciu:
Da și problema e întotdeauna în detalii, pentru că noi, de fapt, nu avem conflicte de valori. Avem conflicte de norme. Apropo de parcatul pe trotuar, oamenii care parchează pe trotuar nu consideră că fac un rău așa de mare. Și da, e adevărat că pun în balanță binele lor individual – „unde altundeva vrei să parchez?!” – cu faptul că deranjează pe alții și binele lor individual primează în momentul ăla. Și asta e una din problemele noțiunii de bine. Binele e greu prin definiție, că dacă n-ar fi greu nu s-ar numi bine. Se numește bine pentru că e greu de făcut. De ce e greu de făcut? Pentru că, într-adevăr, aici Hobbes are dreptate, trebuie să pleci de la starea ta naturală și starea ta naturală e să-ți maximizezi utilitatea proprie. Ca să pleci, trebuie să te duci să maximizezi utilitatea grupului astfel încât să-ți fie ție mai bine odată cu grupul. În unele contexte asta e foarte simplu și clar de înțeles, în altele nu e așa simplu și clar de înțeles. De aici toată noțiunea de filozofie morală și toate întrebările despre ce e aia bine și tot așa.
Andreea Roșca:
Dacă ar fi să vorbim de un exemplu foarte real…am să te rog să spui povestea cu șeful tău elvețian, care ilustrează foarte bine diferența între valori și comportamente și norme, pentru că noi nu avem un conflict de valori, adică noi chiar credem cu toții că e mai bine să ne respectăm unii pe ceilalți, decât să nu ne respectăm, dar felul în care ele apar în viața reală creează o grămadă de probleme.
Adrian Stanciu:
Da, într-adevăr, noi nu avem conflicte de valori, avem conflicte, în principiu, de norme sau de comportamente. Adică, dacă te uiți la felul cum funcționează valorile, merg cam printre etaje. Valorile sunt declarațiile astea mari de, să zicem, respect, libertate etc. Norme sunt ce înseamnă asta în mod normal, adică ce mă determină în mod normal să fac. Iar comportamentele sunt ce fac cu adevărat cu aceste norme. Ce vedem noi la ceilalți sunt aceste comportamente și din ele tragem niște inferințe despre cu ce valori operează, despre caracterul lor, care e bazat pe felul nostru de a norma acele valori. Adică, dacă pentru mine e normal să faci ceva și tu n-ai făcut, ai avut un comportament care pentru mine e anormal, eu îl încadrez în sistemul meu de gândire și de valori și trag concluzia că tu nu mă respecți.
Andreea Roșca:
Adică, dacă valoarea e respect și tu întârzii jumătate de oră…
Adrian Stanciu:
…eu pot să trag concluzia că nu mă respecți.
Andreea Roșca:
Da, exact, pentru că punctualitatea este felul în care eu normez respectul. Și comportamentul „ai întârziat” este „ești un nesimțit, nu mă respecți”.
Adrian Stanciu:
Asta s-a întâmplat cu șeful meu elvețian. Deci el convoca întâlnirile de management luni dimineața la ora 9 și noi apăream ca românii, relaxați. Era și luni…adică și un sfert, și douăzeci, și jumate, care când putea. Și ăsta a înghițit și a înghițit și a înghițit și la un moment dat a explodat și a zis „băi, nu mai faceți chestia asta, că nu pot s-o duc. Îmi faceți foarte rău, mă înrăiți, o să ne strice relația” și eu n-am înțeles ce spune - „ce îți facem? Că nu înțelegem”. Și ne-a zis: „faceți ceva ce în cultura mea e cel mai rău lucru, cea mai mare dovadă de lipsă de respect pe care poți să o arăți cuiva, și anume îmi luați ceva care e foarte important pentru mine, cel mai important lucru pentru mine, în fiecare săptămână, și nu mi-l puteți da înapoi și nici nu vă pasă” - „ce îți luăm?” - „îmi luați jumătate de oră din viață”. Adică eu nu m-am gândit la asta, că timpul ăla era timp pe care noi îl furam din viața lui, pentru că dacă el ne chema la ora aia, fiind așa crescut, la ora aia precisă, era acolo, pregătit să înceapă întâlnirea, iar noi veneam care cum. De la această conversație, eu nu mai pot să întârzii. Mie mi-a schimbat un comportament pe viață pentru că mi-a legat noțiunea de punctualitate de noțiunea de respect. În mintea mea nu erau legate deloc. Poți să te întrebi „băi dar nu era normal? E la mintea cocoșului” - așa e, dar nu erau legate. Eu am crescut într-o cultură în care nu s-a pus problema așa.
Andreea Roșca:
Dar cine valoriza timpul?! Adică să ajungi la timp…Ajungeai la timp pentru că trebuia să pontezi, deci era tot o normare a binelui prin pedeapsă.
Adrian Stanciu:
Adică, nu știu, dacă te întâlnești cu o fată, nu pleci după 10 minute dacă n-a venit… Stai, ai răbdare că o să vină…
Andreea Roșca:
Dar e interesant că dacă nu întârziai la o întâlnire cu un băiat…
Adrian Stanciu:
…însemna că erai disperată…
Andreea Roșca:
Da, ceva nu era în regulă.
Adrian Stanciu:
Asta i-am zis și eu lui Bruno (așa îl chema pe șeful meu) după ce am început să-l înțeleg mai bine - „tu știi că la noi e o normă, că dacă te invită cineva la el acasă nu e în regulă să vii la timp?” - A fost super șocat de chestia asta.
Andreea Roșca:
Da, exact. E nepoliticos.
Adrian Stanciu:
L-am invitat la noi la cină atunci. Făcusem o casă prin Colentina, era un loc destul de dubios la vremea aia Colentina, către ieșirea din București, unde mai găsisem un teren pe care se putea construi. Nu era chiar un loc pe unde-ți venea să te plimbi. Și l-am chemat la ora 7 și el a venit la ora 7.00, a apăsat pe buton. Și l-am întrebat eu, într-o doară așa, „bă da’ cum ai făcut să potrivești și taxi și nu știu ce și să vii la 7.00?” - „A, nu, am venit pe la 6:45, dar m-am plimbat prin fața ușii 15 minute”.
Andreea Roșca:
Ca să nu întârzie! Și nici să nu vină mai devreme.
Adrian Stanciu:
Și zic „ăsta nu era chiar locul unde trebuia să te plimbi!”. Și atunci i-am spus chestia asta – să știi că la noi e pe dos. Nu-i venea să creadă că se poate așa. Ne-a spus o poveste despre cum a fost crescut: „trebuia odată să mă întâlnesc cu tatăl meu și i-am zis să ne întâlnim în oraș, la braserie la Lip (o berărie în centrul Zurich-ului), că eu vin din afara orașului, de la un client și s-ar putea să întârzii. Dacă întârzii, nu te impacienta, ia-ți o bere și așteaptă-mâ că vin. Trebuia să ne vedem la 7. Eu am ajuns la 7.05. Eu intram, tata ieșea. Și i-am zis „ce faci, mă, nu ți-am zis că o să întârzii?” și mi-a zis „bine, dar 5 minute?!”.
Andreea Roșca:
(râde) Înțeleg 1,2, dar 5?! Și asta mă duce cu gândul la faptul că e nevoie să vorbim despre toate astea, nu să presupunem că celălalt înțelege ce înțelegem noi prin valoarea respect. Adică are același fel de a se comporta și are aceeași normă în cap? Nu ? Nu ajută. Deci și în organizație și în societate, și în familie, binele trebuie discutat.
Adrian Stanciu:
Da și trebuie plecat de la premisa că cealaltă persoană e de bună credință și că nu e o problemă de caracter. Că și Bruno mi-a pus problema „băi, în cultura mea, asta e un semn de… Și nu pot s-o duc. Eu înțeleg că la voi poate să fie diferit, dar eu nu pot s-o duc. Vă rog, ajutați-mă pe mine! Și asta pentru noi a contat și pentru mine a contat pentru că omul era chiar foarte ok, n-avea nimeni nimic cu el. Imaginează-ți contrariul, că zicea „nu se poate așa! Cu voi nu se poate trăi! 1000 de euro amendă dacă întârziați la întâlnirile de management!”. Probabil că nu întârziam dacă făcea chestia asta, dar îți imaginezi ce fel de atmosferă și ce fel de situație se crea și ce fel de colaborare am fi avut de atunci încolo. Corectezi un comportament, dar nu rezolvi valoarea de dedesubt.
Andreea Roșca:
Și câte alte constrângeri ați fi avut nevoie ca apoi să lucrați, pentru că îmi pare că în momentul în care începi să pedepsești, în loc să discuți, e începutul unui lung șir de alte comportamente care trebuie ținute în frâu prin pedeapsă. Adică: nu vă faceți treaba - nu vă dau bonusul; nu lucrați ca lumea, nu predați la timp - sancționez membrii echipei.
Adrian Stanciu:
Noi avem un exercițiu pe care îl folosim în discuțiile cu lideri și îi punem în situația unui antrenor de echipă sportivă. Și acolo au o listă de 55 de decizii posibile și trebuie să aleagă dacă e o decizie pe care ar lua-o sau nu în acea situație. Și apoi discutăm un pic despre ce decizie au luat și una dintre ele e frazată așa: anunță că antrenamentele sunt obligatorii și introdu amenzi pentru cei care întârzie. Și – e foarte surprinzător pentru mine – cam 70 % consideră că asta e o idee bună, să introducă amenzi pentru cei care întârzie la antrenament și apoi întreb „de ce ați considerat că e o idee bună?” și răspunsul e „păi nu trebuie să vină la timp la antrenamente?”. Ba da, dar nu contează de ce vin la timp la antrenamente? Adică scopul tău e să corectezi comportamentul și atât? Că da, comportamentul poți să-l corectezi prin pedepse. Le spun și lor povestea asta cu grădinițele din Israel că e interesantă, dar, mai departe decât atât, ok, ai găsit o pedeapsă care funcționează și mă faci să vin la timp. Dar nu-ți pui întrebare de ce vin la timp? Și asta ridică o întrebare profundă în filozofia moralei, și anume: binele e despre consecințele lui sau e despre motivațiile lui? Adică, pe scurt, să faci bine pentru că ți-e frică de pedeapsă, mai e bine? Sau bine înseamnă să faci bine pentru că e bine? Pentru că, după părerea mea, contează foarte mult de ce faci ce faci, mai mult decât ce faci. Pentru că în cazul ăsta, al antrenorului sportiv, îi întreb „ok, eu întârzii și ce-mi spui? De ce să nu întârzii?”. Răspunsul e „pentru că avem un program” și e un răspuns foarte prost pentru că mi-a introdus valoarea că trebuie să te conformezi la reguli și că ce crezi tu nu contează. Stai un pic, că nu asta vrei de la o echipă sportivă. Vrei ca oamenii să gândească și să se alinieze la un scop comun, nu fiecare să aștepte reguli de undeva ca să-i știe ce are de făcut.
Andreea Roșca:
Și cred că mai e un lucru interesant aici. O dată că în momentul în care ai introdus o pedeapsă, probabil că pe drumul ăsta trebuie să introduci multe alte pedepse ca să ții oamenii în frâu…
Adrian Stanciu:
Păi gândește-te la consecințe. OK, dacă te întrebi de ce trebuie să vii? Te gândești, ok, nu e bine pentru că avem un program, dar de ce? Am uitat să-ți precizezi că e un sport de echipă, n-ai cum să te antrenezi individual, iar dacă tu nu vii la antrenamente, ne încurci pe toți. Adică e o problemă a noastră, a tuturor. Ne creezi tuturor o problemă și acum, dacă tu nu înțelegi chestia asta, ce se poate întâmpla? E foarte probabil, poate chiar sigur, că tu nu vezi lucrurile așa, că nu vezi că e nevoie să ne antrenăm în echipă, că tu nu vezi că echipa e importantă, ci important e talentul individual și din perspectiva asta ți se pare că antrenamentul ăla oricum e apă de ploaie, nu contează. Acum, dacă tu crezi chestia asta și eu nu vorbesc despre credința asta ta și nu reușesc să schimb credința ta, dar îți schimb comportamentul – vii la timp la antrenament, ce se întâmplă cu credința? A dispărut? Și răspunsul este nu doar că n-a dispărut, dar eu cred că se accentuează!
Andreea Roșca:
Și apare în alte părți. Da, apare în felul în care joci, în felul în care colaborezi cu echipa pe teren, în felul în care te comporți la vestiar…
Adrian Stanciu:
Exact. Apare în toate celelalte…Și acum ce-o să faci, o să-mi pui reguli cum să mă comport la vestiare și amenzi dacă nu mă comport așa? Sau reguli de câte pase trebuie să dau pe teren? Nu se poate rezolva problema așa.
Andreea Roșca:
Deci, până la urmă, ca să concluzionăm puțin discuția asta – și o să te rog pe tine să o concluzionezi, eu am să încep doar – rolul liderilor e mai puțin să creeze reguli și mai mult să sape în această zonă comună de morală și de bine pe care cu toții o avem, în noi în așa fel încât s-o definim împreună, iar el să devină păstrătorul a ceea ce noi am definit ca bine comun; să ne fie mai bine împreună decât separat.
Adrian Stanciu:
Adică are un rol foarte important în procesul ăsta de normare care, în particular se poate întâmpla și pe căi complet naturale, dar merge mult mai bine dacă e facilitat de cineva cu autoritate, astfel încât să decodăm chestiile astea într-un fel comun. Iar ăsta e un proces care nu se termină vreodată pentru că o să avem tot timpul situații la care ajungem să ne punem întrebările dacă le-am rezolvat bine sau nu. În particular, ca să fac o paranteză, ce se întâmplă prin organizații și echipe este că situațiile dificile sunt alea dilematice în care valori de-astea sunt puse în tensiune. Toată lumea știe să aleagă între bine și rău, nu acolo e problema. Problema e când trebuie să alegi între rău și rău sau între bine și bine. Dau un exemplu tipic: putem să avem o valoare despre onestitate, să ne rezolvăm problemele punându-le pe masă cu onestitate. Putem s-avem o valoare despre grijă, să avem grijă unii de alții și să ne ajutăm unii pe alții. Acum s-ar putea câteodată ca pentru mine asta să fie în tensiune. Adică să am sentimentul că dacă-ți spun ce cred despre ceva, poate văd ceva la tine pe care eu îl consider greșit și nu îmi vine să-ți spun că nu vreau să te supăr. Și acum eu o să mă așez pe valoarea de grijă și o să zic „păi da, dar nu am zis că avem grijă unii de alții?”. Iar alții or să zică „Păi da, dar n-am zis că ne spunem lucruri ca să putem să le rezolvăm?”. Ce facem cu asta? E un subiect de discutat. Ia să ne adunăm să vorbim de asta! S-a întâmplat chestia asta, cum o recodăm, ce soluție putem găsi? E o dihotomie reală sau falsă? Putem să fim onești având în același timp grijă sau trebuie întotdeauna ales între ele și din asta o să ne iasă o concluzie și o să mai iasă o normă de comportament pe care o așezăm pe aceste valori comune și tot așa. Adică vom avea multe situații în care va trebui să discutăm, nu doar la început.
Andreea Roșca:
Și dacă ar fi să încheiem episodul acesta cum încheiem noi în mod general și anume cu „încearcă asta acasă”? O idee…Dacă ar fi ca de mâine să încep să construiesc această idee de bine comun într-un fel care să funcționeze…
Adrian Stanciu:
Aș îndrăzni să zic că principala idee importantă de dus acasă – cred că-s chiar 2 totuși – este că, deși noi vrem să folosim valorile astea ca să normăm comportamente, comportamentele sunt vârful iceberg-ului. Sunt ceea ce se vede și pot fi influențate și pe alte căi decât recursul la valori și norme, de pildă prin reguli, legi și pedepse. Dar, de fapt, ce îți dorești este să creezi un spațiu de valori și de norme comune. Recursul doar la comportamente e limitat și câteodată chiar disfuncțional, pentru că-ți maschează problema. Tu ai corectat comportamentul, nu mai vezi problema, dar ea e tot acolo și poate să se ducă în altă parte. Eu le spun clienților mei această glumă, zic că există obsesia asta în organizații despre comportamente observabile, tocmai pentru că se văd și se pot arăta și modela. Le spun că există un comportament observabil care îți indică faptul că un câine e fericit: dă din coadă. Dar nu-l poți face fericit mișcându-i coada, că invers nu merge. În realitate, la oameni merge un pic și invers, pentru că noi suntem mai reflexivi, adică dacă te forțezi într-un comportament dezirabil, s-ar putea ca reacția pe care ceilalți o s-o aibă la comportamentul tău diferit să te încarce și să te motiveze, să-l păstrezi și s-ar putea chiar să te pună pe gânduri.
Andreea Roșca:
E ceea ce numim „fake it till you make it”.
Adrian Stanciu:
Da, ceea ce numim „fake it till you make it”, dar asta presupune că ești o persoană reflexivă. Presupune că felul în care am corectat eu comportamentul e unul cu care cumva, pe undeva, ești de acord. Poți trăi și presupune că ceilalți reacționează corect la chestia asta și te încarcă cu motivație. E mai simplu, eventual, să facă ambele. Adică ok, pot să pun și amenzi dacă întârzii, mai la glumă, așa, ca să scot în evidență că ai făcut totuși ceva ce am agreat, că nu e în regulă, dar în spate să lucrezi la toate motivațiile tale profunde, ca să înțelegi de ce nu e în regulă. Și din combinația acestora două să găsesc un spațiu comun. Deci chestia asta, că spațiul ăsta de valori comune, din perspectiva conducerii cel puțin, trebuie și creat, și apărat, și el se creează, nu dând cu biciul, nu fiind tu Dumnezeu, ci aducându-i pe oameni împreună cu tine până când există un angajament în numere suficient de mari încât să poate să-l ducă mai departe, cu tine ca păzitor. Nu poți fi leviatan, poți fi doar liderul.
Andreea Roșca:
Și al doilea?
Adrian Stanciu:
Și al doilea ar fi ideea asta că e important să înțelegi că conflictele noastre nu sunt despre valori, ci despre norme și să nu sari ușor la a pune etichete de caracter oamenilor, dacă îi vezi că fac lucruri pe care tu le consideri nepotrivite. Să pleci de la premisa de bunăvoință că asta e ceva foarte greu de dus la oameni pentru că ei consideră o concluzie. Adică or să zică „bine, dar ce vrei să cred? Că toți sunt buni? E clar că nu toți oamenii sunt buni”. Nu vreau să consideri că toți sunt buni, vreau să pleci de la premisa că sunt buni și apoi să construiești pe premisa asta. S-ar putea să constați că unii nu sunt. E fine să constați. Dar, dacă pleci de la premisa că toți sunt proști, pentru că lumea noastră e reflexivă (așa cum am vorbit) și despre încredere, devine o profeție autoîmplinită. Și atunci, dacă pleci de la premisa că sunt proști, o să le pui o grămadă de reguli, de opreliști. Când le pui reguli și opreliști, chestia asta creează un spațiu tranzacțional, nu unul moral. Când ai creat un spațiu tranzacțional, devin motivați să caute căi de-al ocoli. După ce l-au ocolit, tocmai ți-au demonstrat că nu sunt buni, adică ți-ai creat propria ta realitate.
Andreea Roșca:
Oricine are copii știe asta foarte bine.
Adrian Stanciu:
Da, și eu sunt foarte surprins de felul în care în care lucrează oamenii cu copiii lor. Foarte surprins.
Andreea Roșca:
Despre ce vorbim data viitoare? Despre ideea de dileme.
Adrian Stanciu:
Da, aș vrea să vorbim un pic despre ideea de dileme și aș vrea să vorbim despre ideea asta, relația asta între filozofia moralei și psihologia moralei.
Andreea Roșca:
Adică între…?
Adrian Stanciu:
Între ce am zice că ar fi bine să facem și ceea ce facem în realitate. Cum am văzut și în discuția noastră de azi, e o depărtare între astea două și o să vedem că și la nivelul ăsta, filozofic, nu e ușor de găsit un drum.
Andreea Roșca:
Da! Pe data viitoare!
Adrian Stanciu:
Pe data viitoare!

Shows are listed from Apple Podcasts' charts and directory, and Podcast Index where it is used. Every show and episode belongs to its publisher and plays from the publisher's own feed; this site hosts none of them.
