# Episodul 7 – Despre dileme morale. De ce uneori acționăm diferit față de ce declarăm că e bine să facem.

An episode of [DECODER • Podcast de cultură în management](https://invisiblenetwork.ai/podcast/1653835192), 24 Jan 2023, 57 min.

Audio: https://www.buzzsprout.com/2077476/episodes/12104519-episodul-7-despre-dileme-morale-de-ce-uneori-ac-ionam-diferit-fa-a-de-ce-declaram-ca-e-bine-sa-facem.mp3

În acest episod, dezvoltăm ideea de dileme morale și discutăm despre context versus caracter. • Erorile fundamentală de atribuire • Dilema vagonetului. Școala deontologică versus utilitarismul • Consimțământul și cazul mamei surogat • Cercurile morale • Rolul leadershipului în crearea unui spațiu moral comun Lista întreagă de episoade e disponibilă pe https://decoder.ro/episoade-podcast/.

## Transcript

Episodul 7 – Despre dileme morale. De ce uneori acționăm diferit față de ce declarăm că e bine să facem.
Andreea Roșca:
Bine ne-am reîntâlnit!
Adrian Stanciu:
Bine ne-am reîntâlnit!
Andreea Roșca:
Mă bucur de încă o conversație cu tine…
Adrian Stanciu:
Sunt nerăbdător, să știi!
Andreea Roșca:
Sunt prilejuri de creștere pentru mine și de teme de reflecție și de „aha”-uri. Îmi place foarte tare! Am vorbit data trecută, Adi, despre binele comun și care e rolul liderului în acest bine comun, în a-l scoate la iveală și a-l păstra și am vorbit despre felul în care noi judecăm comportamente și atribuim problemele de comportament unor probleme de caracter. Adică dacă ai întârziat la întâlnire înseamnă că nu mă respecți și ăsta este unul din lucrurile, așa cum spui tu, foarte importante. Și aș vrea să rămânem un pic pe ideea asta de eroare fundamental, de atribuire, înainte de a trece la dileme morale și la cum sunt ele văzute și cum trăim cu ele.
Adrian Stanciu:
Da, e practic sursa, poate nu a tuturor, dar a majorității conflictelor interpersonale. Fenomenul ăsta de atribuire, în general, spune așa: că noi atribuim comportamentele oamenilor la ceva. Adică noi vedem oamenii în felul în care se comportă, asta e partea vizibilă a relațiilor noastre cu ei, dar mintea noastră funcționează în categorii. O să avem un episod la un moment dat despre cum funcționează mintea, pentru că e important în foarte multe locuri. Dar, ca o mică avampremieră, mintea noastră, printre altele, funcționează în categorii. Adică avem nevoia de a încadra orice observație într-o categorie. Dau deseori exemplu ăsta studenților mei de la BISM: Uitați-vă prin sala asta și spuneți-mi dacă vedeți vreun obiect despre care nu știți ce e. Și foarte rar se întâmplă se vezi un obiect într-o încăpere despre care să nu știi ce e, și atunci ai un sentiment de neliniște dacă nu știi, adică e nevoia asta de a-l pune undeva, e ceva. Facem asta și cu oamenii: când vedem un comportament, trebuie să-l atribuim la ceva. Tentația noastră e să-l atribuim unei trăsături de caracter, pentru că această trăsătură de caracter pune omul într-o categorie. Știu că e leneș, harnic, știu că e nesimțit sau atent, adică îl pun undeva. Problema este că acest „proces de atribuire” – așa se numește, adică facem inferința asta de la comportament către trăsături de caracter – e grevat de foarte multe erori de judecată.
Andreea Roșca:
E ceea ce numim „te-am citit”.
Adrian Stanciu:
„Te-am citit”, exact, am citit și chiar avem o neliniște dacă vedem, de exemplu, comportamente, paradoxale la cineva și nu-l putem pune într-o categorie; persoana aia devine o persoană cu care ne e greu să interacționăm, că nu prea …
Andreea Roșca:
Că „nu știu de unde să-l iau”...
Adrian Stanciu:
Exact, bravo, chiar avem acest „nu știu de unde să te iau” și e și un fel de exemplu că te iau de undeva, te-am pus undeva și de acolo te iau. Și cu această gândire mă raportez mai departe la tine.
Andreea Roșca:
Și e natural și inconștient...și de aici erorile de atribuire…
Adrian Stanciu:
E super natural, e inconștient, e automat și mai mult decât atât, fără această categorisire a lucrurilor n-am putea funcționa – o să vorbim când vorbim de cum funcționează mintea –, am fi instituționalizați, nu se poate fără, dar totuși sunt situații de genul ăsta în care ne face rău și e bine să știm despre ele. Cea mai importantă eroare de care e grevat e această eroare fundamentală de atribuire (de asta se și numește fundamentală) și anume că tindem să atribuim comportamentele oamenilor caracterului și să facem abstracție de context. Și presupunem, pe această cale, că comportamentele lor sunt determinate în mult mai mare măsură de caracter, decât de context. Realitatea e pe dos: contextul are influență mai mare asupra comportamentului decât caracterul. Din perspectiva liderilor, ce le spun eu adesea clienților mei e: dacă vreți să vedeți caracterul unui om cu adevărat, puneți-l într-un context bun, că dacă-i pui într-un context rău, oamenii vor fi forțați să se adapteze acelui context. Adică gândirea noastră e ca un caracter puternic care face față la orice context. Posibil, dar sunt foarte puțini…
Andreea Roșca:
Nu suntem toți Marcus Aurelius! (râde)
Adrian Stanciu:
Nu suntem toți Marcus Aurelius, nu suntem toți Seneca, nu suntem toți eroi. Adică ok, poate se poate educa caracterul, dar realitatea e că vasta majoritate a oamenilor sunt mult mai influențați de context decât credem. Și atunci îi vedem că fac lucruri pe care le considerăm nepotrivite și considerăm că e o problemă de caracter, deși nu ne uităm deloc la contextul din spate. Și ăsta e un subiect despre care o să mai vorbim din perspectiva leadershipului, la un moment dat. Dar din relația asta interumană e important să înțelegem că facem această scurtătură foarte radicală și foarte repede și nici măcar nu suntem conștienți de ea. A doua eroare importantă e că avem un fel de complex al lui Dumnezeu așa, adică: ce înseamnă bine? Bine înseamnă cum aș face eu. Adică dacă tu, într-o anumită situație, ai reacționat într-un fel în care eu n-aș reacționa niciodată, asta prin definiție e prost. În ce fel e prost? Păi, în felul cutare. Vorbeam în episodul anterior de povestea mea cu șeful meu elvețian. Era foarte ușor ca cineva să tragă din această situație, în cazul lui, concluzia că toți românii sunt nesimțiți pentru că în cultura lui asta era un semn de lipsă de respect. De ce? Pentru că toată lumea decoda respectul prin punctualitate și venea la timp la întâlniri. Dacă aici nu vii la timp la întâlniri înseamnă că nu mă respecți și era foarte ușor să ajungi la această concluzie. Concluzia e falsă pentru că, în mod evident, nu era vorba de o trăsătură de caracter, ci de o normă socială care era complet diferită. O altă problemă majoră aici este că minții nu-i place să se răzgândească și în momentul în care ai pus pe cineva într-o categorie, nu-ți mai vine să-l scoți. Iarăși e inconștient.
Andreea Roșca:
Da, pentru că-ți cere efort.
Adrian Stanciu:
Și se întâmplă ceva ce se numește „confirmation bias” – eroarea de confirmare sau cum să-i zic că n-avem un cuvânt bun pentru bias în românește, să-i zicem de dragul conversației eroare, dar nu e doar o eroare.
Andreea Roșca:
E o scurtatură...cumva.
Adrian Stanciu:
Nici o scurtătură nu e. Sunt două tipuri de erori pe lume. Unele sunt bias și unele sunt noise, sunt diferite. Adică bias înseamnă că e o eroare sistematică; în mod sistematic faci o eroare într-o anumită direcție, în timp ce zgomotul înseamnă că ești aleator, astăzi greșești într-o parte, mâine într-o parte. E o diferență foarte mare și conceptuală – și din punct de vedere al felului în care îi cauți soluții – între o eroare de tip zgomot și o eroare de tip părtinire. Dar mă întorc – asta spune că în momentul când ne-am format o astfel de scurtătură, o astfel de părere, mintea tinde să…
Andreea Roșca:
Să încerce să o confirme
Adrian Stanciu:
Da, să încerce să o confirme, să vadă numai informațiile care o confirmă. Adică informațiile care o dis-confirmă tind să nu fie văzute pur și simplu.
Andreea Roșca:
Sau să le dai la o parte…
Adrian Stanciu:
Da, dar problema e ca nu o faci conștient. Dacă ai face-o conștient, ar fi ușor de corectat, dar nu o faci conștient. Nu le vezi pe alea și ăsta e, de pildă, motivul pentru care, dacă vorbești cu doi prieteni care sunt într-o situație de conflict și ambii îți povestesc conflictul lor, par să fie situații complet diferite, parcă descriu realități paralele. Te întrebi de ce? Eu m-am întrebat de foarte multe ori de ce; când eram copil nu înțelegeam deloc chestia asta și mi-au trebuit foarte mulți ani până să mă prind că, de fapt, e pentru că filtrăm realitatea cu concepția asta.
Andreea Roșca:
Și ăsta e motivul pentru care se adancesc conflictele, pentru că tot cauți, cauți, cauți informații, alegi informația care îți servește punctului de vedere.
Adrian Stanciu:
Alegi pentru că oamenii ăia – apropo de faptul că contextul are mai multe efecte asupra comportamentului decât caracterul – se vor comporta în tot felul de feluri, sub tot felul de presiuni. Tu le alegi pe cele care-ți confirmă părerea, iar părerea ta, în timp, se întărește. Asta e suprapusă și peste faptul că avem un fel foarte părtinitor de a ne uita la lume. Adică tentația minții noastre e mai degrabă să vadă lucrurile negative. E un avantaj..
Andreea Roșca:
Evolutiv.
Adrian Stanciu:
Evolutiv - să vezi pericole mai degrabă decât oportunități.
Andreea Roșca:
Pentru că ăia care au văzut pericole de-a lungul evoluției au supraviețuit. (râde)
Adrian Stanciu:
Ăia care au văzut oportunități…
Andreea Roșca:
…nu și-au mai transmis genele
Adrian Stanciu:
…ăia care au fost curioși „ce o mânca leul ăsta?” nu și-au mai transmis genele… (râde)
Andreea Roșca:
N-au supraviețuit ca să aibă moștenitori.
Adrian Stanciu:
Da, au supraviețuit ăia care au zis „la dracu’, hai să fugim!”. Și atunci avem tentația asta de a judeca lucrurile negativ, dar facem asta doar cu ceilalți, cu noi e pe dos. Și atunci combinația zice așa: dacă tu faci ceva bine, e că ai avut noroc, dacă faci ceva prost, e că ești proastă, dacă eu fac ceva bine este că sunt un deștept. Dacă am făcut ceva prost, n-au avut părinții posibilități, nu m-a ajutat Dumnezeu...
Andreea Roșca:
Da da da, contextul nu te-a ajutat...
Adrian Stanciu:
Da, adică interpretez lucrurile favorabil mie și defavorabil ție. Combinația asta e absolut devastatoare. Adică, în realitate, noi suntem extraordinar de proști evaluatori ai celorlalți. Și eu sunt mirat când văd câți dintre clienții mei au tot felul de sisteme de evaluare care presupun că niște oameni evaluează alți oameni. E egal cu absolut 0… nu chiar absolut, dar e super grevată de erori.
Andreea Roșca:
E foarte subiectiv, da. E o carte întreagă apropo de asta cu cât de proști suntem evaluatori ai celorlalți oameni, a lui Gladwell care se numește „De vorba cu necunoscuți” și care e exact despre toate felurile în care ne înșelăm apropo de a-i citi pe ceilalți și de a-i lua de undeva.
Adrian Stanciu:
Da, și e foarte bună cartea. Problema nu e doar că suntem subiectivi, problema e că suntem părtinitori și părtinitori în favoarea noastră, iar asta adâncește conflictul. Adică, dacă eu mă văd pe mine făcând lucruri pe care le faci și tu, sunt mai dispus să-mi acord circumstanțe atenuante, dar ție nu sunt dispus. Atunci întotdeauna eticheta asta e din ce în ce mai aspră. E o cercetare celebră care zice că într-un interviu complet nestructurat așa „hai să ne vedem, să-mi fac și eu o părere” intervievatorii își fac o părere în primele 30 de secunde și nu și-o mai schimbă de acolo. Și rata de predictibilitate a interviurilor nestructurate versus performanță, adică în ce măsură ești capabil să spui dacă persoana aia va performa sau nu in viitor e în jur de 5%. E foarte, foarte mare rata de eroare, enormă! E mult mai probabil să mă înșel decât e să fi interpretat corect.
Andreea Roșca:
Pe asta și sunt construite o grămadă de lucruri care deja sunt foarte cunoscute în cultura de startup-uri. Ai pitch-ul de 30 de secunde, „elevator pitch”; în public speaking ai primele 20 de secunde... E din nou și din nou și din nou întărită treaba asta care, da, ne duce într-un...
Adrian Stanciu:
Așa funcționează mintea, n-are rost sa te lupți cu 1000 de oameni din sală să-i înveți că le funcționează prost mintea… E cum e, dar în relația cu ceilalți ne expune la acest lucru... Poate că am consumat prea mult timp pe tema asta, dar dizertația asta are, cumva, scopul de a argumenta discuția cu care am încheiat episodul trecut, și anume de a le da celorlalți prezumția de bunăvoință și de calitate umană, ca să zic așa. Care e o prezumție, nu e o concluzie. De ce? Pentru că tentația noastră naturală e să punem etichete negative și în cea mai mare măsură ne înșelăm. Și știm asta din date și fapte, știm că ne înșelăm. E studiat subiectul. Dacă tot știm că ne înșelăm, hai să plecăm de la premisa că ne înșelăm. Nu ne înșelăm întotdeauna, dar hai să plecăm de la premisa că ne înșelăm – ne va duce la un rezultat mai bun.
Andreea Roșca:
Toată povestea asta legată de morală și de felul în care noi credem că știm și că avem niște păreri foarte ferme e legată de niște dileme care sunt, de asemenea, studiate și care, într-un fel, expun toată fragilitatea acestui construct pe baza căruia noi trăim și cu care trăim ca certitudine și aș vrea să vorbim puțin despre asta. Una dintre ele, care probabil că e cea mai cunoscută dintre toate și care arată cât de relative sunt lucrurile când începi, într-adevăr, să vorbești despre ele, e dilema vagonetului. Și te las pe tine să vorbești un pic despre cum lucrezi tu cu ea, cu cu studenții tăi și ce se întâmplă când vorbiți despre asta.
Adrian Stanciu:
Dacă te duci la un curs de filozofia moralei, o să primești dilema asta în primele 10 minute, după cum, dacă te duci la un curs de teoria jocurilor, o să primești dilema cealaltă despre care am vorbit, a prizonierilor, tot în primele 10 minute. E o chestie care ilustrează foarte repede cât de diferit ne putem uita la o situație dacă e dilematică. Dilema asta e un exercițiu de gândire, are mii și mii de variante. O să discutăm acum despre cea mai simplă variantă a ei, dar are pur și simplu mii de variante, unele foarte elaborate. Ea sună așa: imaginează-ți că în față ai o cale ferată și, dacă te uiți în stânga ta, vezi cu surprindere că vine cu viteză un vagon de cale ferată care e scăpat de sub control, nu e nimeni la bord, nu poate fi oprit, nu se va opri și te uiți în dreapta să vezi ce se întâmplă mai departe, unde se va duce și constați cu oroare că undeva lucrează la terasament 5 muncitori într-un loc îngust, de unde n-au cum să scape. Vagonul vine și absolut sigur trece peste ei și îi omoară pe toți. Dacă țipi, orice-ai face n-ai cum să-i salvezi. Ești șocată de această situație, dar vezi, din fericire, că în fața ta e un macaz de cale ferată și dacă îl împingi...
Andreea Roșca:
Deviezi…
Adrian Stanciu:
…deviezi vagonul pe o linie secundară. Și te bucuri foarte tare că, iată, ai găsit o soluție, dar când te uiți pe linia asta secundară, pe ea e un muncitor care lucrează la terasament și n-are cum să scape. Și acuma întrebarea este ce faci? Împingi macazul sau nu-l împingi? Chiar sunt curios, tu l-ai împinge?
Andreea Roșca:
Hm, nu știu cum să rezolv lucrul ăsta... În niciun caz n-aș omorâ 5 oameni. Probabil că aș da răspunsul pe care mulți îl dau, și anume n-aș alege.
Adrian Stanciu:
N-ai alege, deci nu l-ai împinge.
Andreea Roșca:
Dar asta înseamnă că i-aș omorî pe ăia 5. Nu, nu pot, e imposibilă pentru mine.
Adrian Stanciu:
Da, dar vezi, și faptul că e imposibilă e interesant, dar o să vorbească despre discuția psihologie versus filozofie. E interesant tocmai pentru că e dilematic.
Andreea Roșca:
Da…
Adrian Stanciu:
Că dacă era de a alege între bine și rău era simplă situația. Dar nu e între bine și rău…
Andreea Roșca:
E între două rele!
Adrian Stanciu:
Și sunt rele care sunt așezate diferit. Și așa se întâmplă și în realitate. Când vorbesc cu studenții mei de la MBA, de la BISM, ce se întâmplă e că sala se împarte cam 70-30 așa, două treimi - o treime: două treimi ar împinge macazul, o treime n-ar împinge.
Andreea Roșca:
Deci ar omorî un om în loc de cinci.
Adrian Stanciu:
Ar omorî un om în loc de cinci, da, o treime n-ar împinge. Nu e împărțirea naturală, s-ar putea, dacă ai întreba alte tipuri de oameni, să fie diferit, dar oamenii care vin la noi sunt mai degrabă din zona asta profesională, sunt mai pragmatici. Zic bă, ok, dar am ales între cinci oameni care mor și un om care moare, e ușoară decizia, nu e plăcut, dar aia e, trebuie să facem chestia asta, că e o viață versus cinci. Și îi întreb care-s argumentele voastre? Argumentul pentru a împinge macazul e întotdeauna ăsta, e foarte simplu și matematic, adică sunt două alegeri: una înseamnă nu fac nimic, mor cinci oameni, cealaltă fac ceva, moare un om. Nu e niciuna plăcută, dar asta e mai bună decât cealaltă - răul cel mai mic. Când îi intreb pe ceilalți, răspunsurile devin un pic mai nuanțate. Un răspuns frecvent e ăsta pe care îl dai tu: „e o alegere imposibilă, nu pot să fac alegerea asta”; de multe ori chiar primesc răspunsul „viața nu e cuantificabilă, nu nu-s boabe de porumb să le număr, o viață e infinită în mintea mea și nu pot să aleg eu…”.
Andreea Roșca:
… cine moare și cine trăiește.
Adrian Stanciu:
Da, „nu sunt pe postul lui Dumnezeu”. O altă situație e asta, cum ai zis tu, chiar e un pic mai nuanțată pe poziția ta, în care zici „ok, îmi dau seama că e mai bine să moară unul decât cinci, dar pentru mine e o alegere imposibilă, nu pot să fac alegerea asta". Unii dintre ei spun următorul lucru: „nu pot să fac alegerea asta”, dar ceilalți încep să-i contrazică, o să le spună „bine, dar să nu faci alegerea e tot o alegere, adică ai ales să nu faci alegerea, e tot o alegere”. Da, dar cumva alegerea de a nu face nimic e pentru mine o alegere mai acceptabilă, cu care pot să trăiesc decât alegerea de a omorî un om și, din păcate (spun de data asta), asta e o normă socială, nu e doar o normă personală. Pentru că dacă te uiți cum funcționează societatea – și apropo, n-am vorbit despre relația asta între lege și morală, dar probabil că va trebui să vorbim la un moment dat – dacă te uiți la lege (care e normarea minimală a moralei, adică sub asta nu se poate coborî, dacă ai ajuns să cobori sub asta, ți se va întâmpla ceva rău), dacă ai fi în realitate în această situație și ai împinge macazul, probabil că ai vorbi cu un procuror pentru că ai omorât pe cineva. Că ai avut un motiv bun s-o faci e o altă discuție...
Andreea Roșca:
Dar oricum ai vorbi cu el.
Adrian Stanciu:
Probabil că nu te-ar pune sub acuzare, dar oricum ai vorbi cu el. În timp ce dacă n-ai împinge macazul, nu știu dacă există 3 legislații pe lume în care ai vorbi, măcar, cu un procuror. Adică există noțiunea de neglijență criminală în toate sistemele legale, dar e neglijență criminală, adică în situația asta nu s-ar apropia nimeni de tine.
O chestie importantă din acest subiect – și asta e importantă pentru leadership – este că neclaritatea morală privilegiază inacțiunea și asta e valabil socialmente. Adică e acceptat socialmente pe scară largă.
Andreea Roșca:
Adică dacă nu e clar ce e bine și ce e rău, prefer să nu fac nimic.
Adrian Stanciu:
Eu personal prefer să nu fac nimic pentru că-mi induce anxietate și anxietatea îmi induce paralizie și mie, personal, îmi vine să nu fac nimic, iar pentru societate e ok, că aici e problema. Adică norma socială este că lipsa de claritate morală privilegiază inacțiunea. Cumva, dacă vrei, socialmente e mai acceptabil în dileme morale să nu faci nimic decât să faci ceva. Sau, altfel spus, e scuzabil în situații de dilemă morală să nu faci nimic, chiar dacă în alte situații n-ar fi. Da-i o dilemă morală
Andreea Roșca:
Ăsta este un alt argument pentru a clarifica ce înțelegem prin lucrurile importante care definesc colaborarea. Cred că e importantă aici și ideea de relativizare, adică facem ceva care nu este tocmai în linie cu cu morala, dar doar de data asta.
Adrian Stanciu:
Da, o să ajungem și la asta, ai dreptate. Dar ce vreau să subliniez în momentul ăsta al discuției este chestia asta că e nevoie de claritate morală, că foarte mulți lideri au chestia asta că vorbesc despre valori și despre cum arată bine, dar vorbesc rar. În principiu, cam o dată, se așteaptă că lumea a înțeles, ori problema este, ca și în acest caz, că sunt foarte multe situații dilematice. Dacă nu vorbești despre ele fie sunt rezolvate foarte diferit și oameni diferiți or să genereze chiar dispute. Eu îi opresc pe studenții mei, le spun „băi, stați așa, că treaba nu e să ne convingem unii pe alții că am decis bine”, dar tentația naturală e sa zică „păi, stai, cum adică nu alegi, că non alegerea e tot o alegere”. Adică fiecare încearcă să explice celorlalți că felul în care văd ei dilema e cel bun.
Andreea Roșca:
Degenerează în haos, da.
Adrian Stanciu:
Generează haos și conflict.
Andreea Roșca:
Asta înseamnă că discuția asta este constantă, pentru că noi întâlnim tot timpul genul ăsta de cazuri de viața reală care ne pun probleme de bine și rău.
Adrian Stanciu:
Da, nu la nivelul ăsta de viață și de moarte, dar ne pun probleme de bine și rău. Și discuția e despre „de ce”, nu despre ce facem, ci despre de ce facem – ca să ne putem crea bazele astea filozofice, ca să putem să luăm decizii și în viitor, nu numai în situația prezentă.
Andreea Roșca:
Hai să vorbim un pic despre din ce școli de gândire – că ai spus „discuții filozofice” – provin aceste două...
Adrian Stanciu:
Stai un pic. La asta cu ăia care nu împing mai e o linie de argumentație care e oarecum înrudită cu cele de până acum și anume care spune „băi, eu nu sunt Dumnezeu, eu nu pot să aleg.. nu e treaba mea să aleg”. Pentru că gândirea e așa: ăia 5 mor, p-ăsta 1 îl omor și eu nu pot să omor oameni. Și s-ar putea să te gândești, din perspectiva asta foarte rațională, că, de fapt, tot aia e, că pe ăia 5 tot tu i-ai omorât că puteai sa împingi macazul…
Andreea Roșca:
Da, exact că n-ai făcut nimic.
Adrian Stanciu:
Dar nu se simte la fel.
Andreea Roșca:
A nu face versus a face sunt două lucruri care nu se simt la fel.
Adrian Stanciu:
Nu se simt la fel, cum ziserăm si adineauri, iar „a face ceva”, actul ăla pe care l-am făcut e un act reprobabil în sine. Punct. Școala asta de gândire este școala deontologică. Gândirea ei vine de la un tip pe care îl cheamă Immanuel Kant, și Kant avea această teză: că noi toți știm ce e bine și ce e rău, problema noastră e asta de care vorbeai mai devreme, relativizarea. Și, de fapt, problema nu e să-i înveți pe oameni neapărat ce e bine și ce e rău, cât este să-i ajuți să gândească în termeni absoluți, nu relativi. Adică binele e bine și răul e rău, nu e loc de întors. Și Kant chiar a propus un mecanism pentru chestia asta, pe care l-a numit imperativul categoric absolut, care spune: „ai vrea să trăiești într-o lume în care acest fel de comportament e normal?”. Adică, dacă luăm dilema vagonetului, ai vrea să trăiești într-o lume în care oricine poate să omoare un om, dacă salvează alți cinci în schimb? Când pui problema în termenii ăștia, parcă nu mai e așa de clar să zici da și nu. Pentru că teza lui Kant este că lucrurile sunt bune sau binele e bine în sine, răul e rău în sine. Punct. Nu e despre ce consecințe are, ci despre natura actului în sine. Și dacă elimini relativismul moral cu care privim în general situațiile, o să afli dacă aia e ceva bun sau rău și nu e nevoie să te învețe cineva ce e bine. În spatele acestei gândiri e această noțiune despre care am vorbit un pic și în episodul trecut, că binele nu e despre consecințele lui, neapărat, cât e despre motivațiile lui. Adică binele etic sau moral înseamnă să faci binele pentru că e bine. Dacă-l faci din alte motive, nu e bine. Și e o idee importantă, pentru că, cum ziceam în episodul trecut, dacă-ți imaginezi o lume în care faci binele din alte motive decât că e bine, lumea aia nu poate fi susținută social, pentru că presupune să ai omul și păzitorul. Adică dacă n-am motivațiile în mine ca să fac bine, nu putem crea o societate în care motivațiile îmi vin mereu din afară.
Andreea Roșca:
Mie îmi place cealaltă parte, dacă vrei, sau varianta imperativului categoric absolut care zice: tratează oamenii întotdeauna ca și cum ar fi scopuri în sine și niciodată ca mijloace.
Adrian Stanciu:
Da, o să revin un pic la asta, dă-mi voie să revin la ea că e o variantă a acestei dileme care o ilustrează foarte bine.
Andreea Roșca:
OK, atunci hai să vorbim de cealaltă școală!
Adrian Stanciu:
Da, cealaltă școală, cei care împing macazul, se numește utilitarianism sau nu știu cum se zice…
Andreea Roșca:
Utilitarism?
Adrian Stanciu:
În engleză mai are și numele de „consequentialism”, nu știu cum să traduc asta în română - care vorbește despre consecințe, adică spune că un act e moral în funcție de consecințele pe care le are, dar nu doar despre consecințe, ci și despre care anume consecințe. Gândirea asta vine de la un filozof britanic, parcă-l cheamă Jeremy Bentham și apoi a fost cumva rafinată de un discipol al lui care e mai cunoscut pentru că e părintele liberalismului clasic – John Stuart Mill. Bentham zicea că dacă te uiți la comportamentul uman, se desprind din el 2 priorități mari, adică fiecare dintre noi facem această alegere tot timpul, anume între fericire și suferință. Adică noi toți vrem să ne maximizăm fericirea și să ne minimizăm suferința. Și atunci singura sursă, spune Bentham, a actului moral nu poate fi alta, nu poate fi decât ce ne dorim cu toții și anume: e un act moral dacă mărește binele în lume sau minimizează suferința. Și asta, spune Bentham, dacă te uiți la orice act pe care îl considerăm moral, dacă sapi un pic, chiar alea care la suprafață nu par să fie determinate de o astfel de alegere, dacă sapi un pic, de fapt, găsești mereu această alegere, că el mărește binele și minimizează suferința.
Andreea Roșca:
Omori un om ca să salvezi cinci.
Adrian Stanciu:
Din această perspectivă e suferință și pe o parte și pe alta, dar unul e mai puțin decât cinci, deci e o alegere bună. E foarte simplă alegerea. Ăsta e utilitarismul, și când am mulți utilitarieni în sală – și am, de obicei – le dau această variație. E variația cu omul gras; sună așa: imaginează-ți că e aceeași situație cu vagonetul și cu șina și așa, dar nu mai ai macaz, te uiți și nu e nimic, niciun macaz, dar vezi că în stânga ta e o pasarelă care trece peste calea ferată și pe pasarela e un om gras. stă sprijinit nonșalant de balustradă și dacă îl împingi un pic peste balustradă cade pe șină și oprește vagonul. E așa de gras că oprește vagonul, dacă te arunci tu, nu ajută, trebuie neapărat să-l împingi p-ăla ca să oprești vagonul. Și acuma întrebarea e dacă l-ai împinge sau nu. La întrebarea asta cam jumătate din utilitarieni cedează și zic că nu l-ar împinge și îi întreb de ce.
Andreea Roșca:
Că e același lucru. Adică tot cinci salvezi.
Adrian Stanciu:
E aceeași ecuație, moare unul versus cinci. „Păi pun mâna pe el și...."
Andreea Roșca:
Da, da, adică arunc un om pe șine, nu trag de o manetă...
Adrian Stanciu:
Ceea ce ridică două probleme, dar prima, care e cea mai la vedere, e următoarea: proximitatea te face mai deontolog. Adică te face să vezi binele mai în termeni absoluți. Adică, cu alte cuvinte, e mai greu să faci sacrificii dacă persoana aia ți-e apropiată, chiar dacă apropierea e pur și simplu fizică. Asta ridică niște întrebări foarte interesante despre work from home, de pildă, despre a avea zoomuri cu camera oprită, de pildă. Pentru că cu cât persoana aia mi-e mai departe fizic și mai ales emoțional, cu atât mai ușor mi-e să mă uit la ea rece ca la o piesă dintr-un puzzle. Nu zic neapărat ca gândirea utilitariană e greșită, că poate o să vorbim și despre asta, dar zic că asta se întâmplă: când sunt mai aproape, văd binele în termeni mai radical absoluți decât când sunt mai departe și atunci mi-e mai ușor să...
Andreea Roșca:
Adică sunt mai kantian în proximitate decât sunt de la depărtare.
Adrian Stanciu:
Da, depărtarea îmi permite să fiu mai utilitarian, în timp ce proximitatea mă mută. Ceea ce mie îmi spune că fondul nostru social e, de fapt, despre binele absolut, dar că în anumite situații, când suntem în dileme, suntem constrânși să facem alegeri și unele dintre alegeri pot fi utilitariene. Dacă mă întrebi, eu cred că mai degrabă aș fi utilitarian. Dar înțeleg că în situații din astea m-aș schimba…
Andreea Roșca:
Pentru că te uiți în ochii omului ăluia și-l arunci de pe pod.
Adrian Stanciu:
Da, pentru că are și alte tipuri de de conotații decât strict o alegere rațională între binele cel mai mic și răul cel mai mic.
Andreea Roșca:
Există o altă variațiune a acestei povești și cred că asta se leagă de ce spuneam mai devreme cu om ca scop în sine...
Adrian Stanciu:
Există, dar chiar și-n asta se pune problema. Pentru că eu le mai dau și următoare variație: zic ok, dacă asta e problema ta, că pui mâna pe om, ok, hai să facem alta. Cazul trei: tot un om gras, dar observi că stă pe o trapă și tu ai în față un buton roșu, dacă apeși pe butonul ăsta cade trapa. Nu mai pui mâna pe el, e tot la depărtare, e tot cu apăsat de buton, apeși sau n-apeși? În cazul ăsta unii din ăia care nu l-ar fi împins apasă, dar nu toți. Și zic ca „băi, acum m-ați păcălit că ați zis că pentru că pui mâna pe el…Acum nu mai pui mâna pe el, care e problema?”. Ei, aici e mai greu de definit care e problema. Mulți bâjbâie în jurul ei, e greu să-ți pui degetul pe ea, dar problema e așa: că în cazul cu macazul, ăla unul pe care îl omori e victimă. Adică te-ai bucura dacă n-ar fi acolo. În cazul cu grasul, grasul e instrument.
Andreea Roșca:
Da, devine instrument.
Adrian Stanciu:
Și de-aici și variația asta de care vorbeai mai devreme, cred că te refereai la aia cu chirurgul.
Andreea Roșca:
Nu, nu, nu mă refeream la ce ai spus tu mai devreme, când am spus că mie îmi place acest imperativ categoric absolut, varianta „tratează oamenii întotdeauna ca scop și niciodată ca mijloc”. Și tu ai zis că o să vorbim de ea mai târziu.
Adrian Stanciu:
Mai e o variație la asta, că oamenii când nu înțeleg... că eu zic „băi, ok, dar e aceeași chestie, e un om versus cinci”.
Andreea Roșca:
Deci tu folosești omul ăla, de fapt, ca pe un instrument și d-aia le e greu să…
Adrian Stanciu:
Da. Și le dau următoarea variație - imaginează-ți că ești cel mai talentat chirurg de transplant din lume și că poți să transplantezi orice organ și ai coadă la ușă, că na, toată lumea ar vrea, dar nu există organe pentru atâția doritori. Și acum vine unul la tine care e bolnav de apendicită. Și tu ai putea să îi pui masca aia pe față, adoarme, îi bagi mai mult gaz, intră în moarte cerebrală și ai salvat cinci oameni - plămâni, inimă, pancreas, ficat, ai salvat cinci oameni. Aici e clar că nu e în regulă, nu? Dar de ce nu e în regulă? Că e totul unul contra cinci? Și răspunsul e că nu e în regulă, pentru că pe ăsta l-ai folosi ca materie primă.
Andreea Roșca:
Exact, da.
Adrian Stanciu:
De fapt l-ai folosit ca obiect și așa l-ai folosit și pe grasul ăla în exemplul anterior. Adică l-ai folosit ca obiect al acțiunii morale. Și aici iarăși e o temă mare de reflecție pentru lideri. Filozofia morală zice asta, ce spuneai tu mai devreme, că oamenii pot fi subiect al acțiunii morale, dar nu pot fi obiect al acțiunii morale. Adică nu poți să-i folosești pentru a face bine. Pot să fie subiectul binelui, dar nu pot sa fie obiectul cu care lucrezi ca să faci bine. Asta ridică la fileu tema manipulării, care prin organizații nu e chiar foarte…
Andreea Roșca:
…necunoscută…
Adrian Stanciu:
Necunoscută, da. Pentru că în spate, justificarea oamenilor e „pentru binele tuturor facem chestia asta”.
Andreea Roșca:
Sau „e pentru proiect”, facem ce e bine pentru un proiect.
Adrian Stanciu:
E pentru proiect, e pentru un bine mai mare...Ok, facem ce-i bine pentru proiect, dar spune-mi! Adică cumpără-mi colaborarea. Nu mă păcăli, nu mă minți, nu-mi ascunde realitatea, pentru că atunci m-ai folosit ca obiect. Dacă te uiți rațional, rațional e cinci contra unu, care e problema? Dar din perspectiva morală și a sentimentului pe care asta mi-l creează, să știu că m-ai folosit fără știința mea și fără să îmi ceri acordul, ca obiect e absolut devastator. Și dacă se află vreodată că ai făcut chestia asta, nimeni nu va mai lucra cu tine vreodată. Și o să te întrebi „dar de ce, că era pentru binele tuturor”. Și răspunsul e că nu contează doar că faci bine, contează și cum îl faci și de ce îl faci. Și astea-s lucruri la care trebuie să fii atent.
Andreea Roșca:
Mai e un caz despre care tu vorbești, care are legătură cu consimțământul: cazul mamei surogat.
Adrian Stanciu:
Da, e direct legat, pentru că se pune întrebare „ok, fine, vă cer consimțământul, dar orice consimțământ e valid?” că și ăsta e un subiect. Și da, într-adevăr, e un caz celebru ăsta cu consimțământul. S-a întâmplat în Statele Unite, a ajuns până la Curtea Supremă. Un cuplu...
Andreea Roșca:
Care nu putea avea copii?
Adrian Stanciu:
Da, steril; care nu putea avea copii pentru că femeia nu putea să îi țină, avea o problemă fiziologică, dar materialul lor genetic era intact și au vrut să facă copii prin inseminare artificială, dar trebuia să-și găsească o mamă surogat. Și au găsit o femeie tânără, care nu avusese niciodată copii, evident săracă. Și au făcut acest contract cu ea în care ei au produs materialul genetic, au avut embrioni, au creat embrioni din materialul lor genetic și apoi a fost inseminată ea cu acești embrioni și ei au avut grijă de ea pe tot parcursul sarcinii, chiar s-au mutat împreună, aveau casă mare, au avut grijă de sănătatea ei, de toate vizitele la medici și așa și apoi, după ce a născut urma să le dea copilul care era din genele lor, da? Și să primească 300.000 de dolari drept compensație. Și după ce a născut, femeia n-a mai vrut să le dea copilu, că s-a atașat de el și n-a mai vrut să-l dea. Și ăștia au dat-o în judecată și judecătorul a trebuit să decidă. Și eu îi întreb pe studenții mei la MBA, voi ce ați decide? Vasta majoritate ar da copilul părinților naturali...
Andreea Roșca:
Pentru că?
Adrian Stanciu:
Pentru că e materialul lor genetic, au semnat un contract și ei și-au îndeplinit toate obligațiile contractuale.
Andreea Roșca:
Wow, ok, nu-s de acord cu asta…Am mai vorbit despre, nu-s de acord.
Adrian Stanciu:
Nu ești de acord?
Andreea Roșca:
Nu.
Adrian Stanciu:
Nici judecătorul n-a fost de acord, dar sunt curios de ce nu ești tu de acord?
Andreea Roșca:
Nu sunt de acord pentru că ideea asta că „e materialul meu genetic” și că „avem un contract” nu mi se pare că ține suficient de apă în fața evidenței că în mine a crescut o viață nouă luni de zile. Adică... eu cred că copilul e al ei!
Adrian Stanciu:
Ca să fiu avocatul diavolului, da, dar argumentația asta desființează noțiunea de contracte. Adică orice contract am face nu mai valorează nimic.
Andreea Roșca:
Stai un pic. Dar de ce să extrapolăm la orice contract?
Adrian Stanciu:
Păi de ce să nu extrapolăm? Relativizăm morala?
Andreea Roșca:
Păi nu, nu, stai numai puțin, că noi nu relativizăm morala, noi vorbim de contract aici.
Adrian Stanciu:
Da, dar contractul e o formă de a formaliza o înțelegere care are o baza morală, că dacă e imorală n-are de ce să stea.
Andreea Roșca:
Da, dar caz cu caz particular, această înțelegere între părți poate fi alterată…
Adrian Stanciu:
Dar ce ar altera-o? Ce ar altera-o, ce e universalizabil? Sunt doar curios..
Andreea Roșca:
Asta e o întrebare...
Adrian Stanciu:
Că dacă ești judecător, așa ar trebui să răspunzi: cu un argument universalizabil. E greu de găsit
Andreea Roșca:
Da. Nu știu care e argumentul ăla. Eu simt mai degrabă, adică mi-e foarte greu să raționalizez, să spun un argument logic…
Adrian Stanciu:
Dar simți așa…
Andreea Roșca:
Simt că e copilul ei.
Adrian Stanciu:
Dar simți așa mai ales pentru că ești femeie și probabil ți-ai pus problema și cum ar fi pentru o femeie experiența.
Andreea Roșca:
Da, și mai e ceva. Sigur că ea a acceptat, dar până la urmă e ce vorbim noi aici, ea n-a fost decât un vehicul....
Adrian Stanciu:
Da, dar e consimțit. Tu vezi?
Andreea Roșca:
Înțeleg că e consimțit...Asta cu vehiculul ridică întrebarea de consimțit - dacă eu am consimțit mai sunt vehicul? Mai sunt instrument dacă am consimțit?
Andreea Roșca:
Da!
Adrian Stanciu:
Nu, legea morală zice că nu.
Andreea Roșca:
Nu.
Adrian Stanciu:
Zice că nu, zice că dacă ai consimțit, ești adult.
Andreea Roșca:
Dar la un nivel foarte practic, tot aia ești! La un nivel foarte practic, real.
Adrian Stanciu:
Da, numai că l-ai acceptat.
Andreea Roșca:
Da. Dar tot aia ești, numai ca ai acceptat.
Adrian Stanciu:
Da, dar scoate ideea de manipulare din joc.
Andreea Roșca:
A, dar nu m-am gândit la manipulare. Deloc!
Adrian Stanciu:
Uite care e argumentul judecătorului și e, după părerea mea, universalizabil. Zice așa: femeia asta și-a dat un consimțământ pe care nu și-l putea da.
Andreea Roșca:
Da…
Adrian Stanciu:
Și voi trebuia să știți că nu și-l poate da. Eu n-a făcut niciodată copii. N-are cum să știe ce fel de sentiment, ce fel de relație va crea cu un copil pe care l-a purtat în ea 9 luni.
Andreea Roșca:
Exact.
Adrian Stanciu:
N-are cum să știe și i-ați cerut un consimțământ pe care ea n-are cum să și-l dea și, practic, ați manipulat-o, chiar dacă n-ați vrut, dar practic ați cerut ceva ce ea nu poate da. Adică ideea este că un consimțământ nu e doar un consimțământ, ci e un consimțământ dacă e bine informat, dacă are un consimțământ moral valid. Și asta mi se pare o consecință importantă că și asta se întâmplă prin organizații. Oamenii sunt informați...
Andreea Roșca:
Da, ai fost de acord!
Adrian Stanciu:
Da, sunt informați incomplet, sunt informați cu „you're on a need-to-know basis” așa.. Și apoi zic „păi da, dar ai fost de acord!”. „Păi da, dar am fost de acord pentru că n-am fost conștient”.
Andreea Roșca:
Asta s-a întâmplat ani de zile cu contractele de la bancă. Și cu contractele de asigurări.
Adrian Stanciu:
Vai, da, e o discuție vastă de tot. Păi îți fac un contract de-ăla... și nimeni nu-l citește – „păi da, dar ai semnat!”. „Da, dar....”. Cazul ăsta s-a întâmplat în Statele Unite, unde, practic, nu există lege scrisă. Legea morală e făcută din precedente și ar fi foarte greu de justificat așa ceva în sistemul european, care e napoleonian și e bazat pe text și dacă textul zice așa, aia e! E o discuție vastă asta: care sistem legal e mai bun? Nu-i niciunul perfect, după cum niciuna din școlile astea morale nu e perfectă.
Andreea Roșca:
Mai este o variațiune a acestei dileme de care vorbim: cazul cu hainele noi – care-i tot despre cercuri morale și tot despre apropieri.
Adrian Stanciu:
Da, e tot despre utilitarieni. Zice așa: imaginează-ți că îți plac foarte mult hainele și e un magazin în drumul tău către serviciu, care are niște haine foarte mișto pe care ți le dorești da-s foarte scumpe, nu ți le-ai permis, dar acum ai primit un bonus și te duci și ți le cumperi. Și ți-au plăcut așa de tare că rămâi îmbrăcată cu ele și p-alea vechi le pui în pungă. Haine, pantofi, toată ținuta. Și te duci fericită spre casă, dar drumul tău spre casă trece printr-un parc și în parcul ăla e un lac și în lacul ăla e un copil care se îneacă. Poți să-l salvezi dar trebuie să sari acum, în momentul ăsta. Și strici hainele astea pe care ți le-ai dorit așa de tare și tomai ți le-ai luat. Te-ai arunca?
Andreea Roșca:
Bineînțeles că da!
Adrian Stanciu:
Absolut toți zic că da, normal, dă-le dracu' de haine, se fac înapoi, cum să nu mă arunc?
Andreea Roșca:
Da, da, da, și atunci de ce ai făcut atâtea sacrificii pentru ele?
Adrian Stanciu:
Da, și atunci de ce ai hainele astea pe tine? Cu banii pe care i-ai dat pe hainele astea puteai chiar acum să salvezi un copil în Africa. Și aici e unul din punctele slabe ale întregii noastre filozofii morale. Pentru că filozofia morală, dacă te uiți la ce e scris în cărți, în texte, consideră că morala e omogenă și izotropă, e universală adică. O viață e o viață e o viață. Viața oricărui om e la fel de importantă ca viața oricărui alt om și e imoral, chiar, să consideri că viața unui copil alb de lângă tine e mai prețioasă decât viața unui copil negru din Sahel. În realitate, noi nu funcționăm așa și orice fel de om care se consideră moral și zice „eu sunt o ființă morală”, o să admită că, de fapt, are propriile lui cercuri morale și în realitate funcționăm în cercuri morale. Iar cercul moral e cu atât mai strâns cu cât relația cu acei oameni e mai strânsă. Asta înseamnă că e foarte strâns cu oameni cu care împărtășim gene – și asta chiar are o explicație genetică, pentru că dacă există vreun fel de predispoziție genetică, cu siguranță ea va fi către propagarea genelor noastre –, dar există și noțiuni sociale, adică e mai apropiat cu oamenii care sunt apropiați, gen prieteni, e mai apropiată cu oameni cu care împărtășim ceva, gen oameni din același oraș cu mine și asta se vede cel mai tare când te întâlnești cu ei pe undeva prin Canada, știi? – „A, ești și tu din Bacău, vino încoa’ să te pup!”. În Bacău nu l-ai fi pupat niciodată sau în aceeași țară cu tine, în România nu l-ai fi băgat vreodată în seamă, dar pentru că-l vezi în altă parte, deja asta creează o relație. Iar aceste relații strâng cercul moral cu atât mai mult cu cât sunt mai apropiate. De aici ideea asta de care am mai pomenit la un moment dat că face parte din rolul liderilor să strângă relațiile sociale din interiorul grupului. Cu cât sunt relațiile mai bune în interiorul grupului, cu atât mai puternică e legătura morală dintre ei, cu atât sunt mai depărtate, cu atât mai slabă e legătura morală
Andreea Roșca:
Cum faci asta când oamenii n-au proximitate fizică.
Adrian Stanciu:
Da. Și trebuie să înlocuiești proximitatea fizică cu ceva. De pildă, noi, când am fost în pandemie cu școala, a fost o perioadă foarte dificilă pentru că tocmai începuse asta. Greul a început prin februarie - martie, în martie cred că a început să se vadă, 2020. Noi începuserăm o grupă nouă în noiembrie, anul precedent. Oamenii ăștia începuseră deja, fuseseră la câteva cursuri, avuseseră ocazia să se cunoască așa și să guste un pic din experiență și dintr-o dată totul s-a terminat. Și a trebuit să le punem întrebarea „vreți să continuați sau să o înghețăm și să o pornim când așa…". Majoritatea au zis: „Nu, mi-am așezat treburile, am pornit-o, o pornim!”. „Da, dar o să trebuiască să facem online o vreme…”. „Da, știu, na, o să fie bine, n-o să ne placă, dar aia e, dacă am zis că o pornim, o pornim”. Noi am minimizat ce am făcut online, am așezat așa încât să rămână în continuare cea mai mare parte a acțiunilor și a cursurilor când s-a putut, dar am fost forțați să facem unele online. În perioada aia am fost foarte stresați de ideea că oamenii ăștia fuseseră împreună doar trei luni și acum trebuiau să depună foarte mult efort comun într-un mediu foarte străin. Și am făcut cu ei petreceri online, am făcut degustări de vin, am făcut seri de quiz-uri, am făcut multe petreceri online..
Andreea Roșca:
Asta ca să-i apropiați la nivel personal.
Adrian Stanciu:
Ca să-i apropiem la nivel personal, ceva ce s-ar fi făcut fără noi și natural în mod normal, dar în momentul ăla am avut acest sentiment că trebuie să facem ceva să-i apropiem la nivel personal. A ieșit o grupă extrem de sudată, pe de o parte și pentru că au trecut prin niște experiențe dificile împreună, pe de altă parte și pentru că (mai întâi noi, dar apoi au preluat ei înșiși chestia asta) au avut grijă să țină aproape în ciuda tuturor adversităților. Și asta e ceva important, pentru că ți se pare când ești lider că treaba ta e doar cu munca, știi, că e cu proiectele...
Andreea Roșca:
Nu, e și să creezi și să întreții relațiile, și să creezi un spațiu pentru relații personale. Nu personale, între oameni.
Adrian Stanciu:
Da, trebuie sa creezi si un spațiu între relații. E ceva ce se numește task leadership și interaction leadership. Și asta e iarăși ceva ce noi măsurăm. La noi, liderii sunt mult mai preocupați de dimensiunea lor de sarcină decât de dimensiunea de relație. Ori cu cât vrei să ai mai mult un spațiu moral care să țină oamenii împreună, cu atât mai important e să te ocupi de zona de relații.
Andreea Roșca:
Cred că un alt lucru important aici, de care tu ai vorbit, este ideea asta de a antrena mașinăria moralei ca rol al liderului, prin discuții legate nu de ce avem de făcut, ci „de ce”-urile importante.
Adrian Stanciu:
Da. Pentru că – apropo și de observația ta că tu, în situația aia probabil că n-ai face nimic – n-ai face nimic nu pentru că filozofic (sau așa mi s-a părut mine din cum ai comentat) crezi că asta e calea bună.
Andreea Roșca:
A, nu, nu credeam că-i calea bună.
Adrian Stanciu:
…ci pentru că psihologic nu poți face nimic. Adică psihologic îngheți în situația asta. Și asta e o situație foarte, foarte frecventă, adică, de fapt, noi știm (din analiza alegerilor morale ale oamenilor și tot felul de experimente de-astea) că un experiment mental mă va duce la o abordare mentală a situației, dar dacă mă pui într-o situație reală, o să reacționez cumva instinctiv și instantaneu. Că, de fapt, deciziile morale sunt automate și pur emoționale, dar se pune întrebare ok, automat - automat, dar automatul ăla de unde știe ce are de făcut? Și el știe, pentru că e antrenat. E antrenat prin educație, e antrenat prin experiențe, e antrenat prin discuții de genul ăsta, e antrenat inclusiv prin filozofia moralei, prin faptul că-ți pui niște probleme și reflectezi la ele. Dar reflectezi antefactum, adică reflectezi dinainte și îți creezi un fel de model de gândire, care atunci îți permite să reacționezi instantaneu. Ori mașinăria asta trebuie antrenată pe principiile astea fundamentale de care vorbeam la începutul episodului, pe ideile astea mari. Ea e antrenată de părinți, antrenată social. Acolo să zicem că, de bine de rău, avem un fel de a vedea lucrurile, dar pe situații de astea care nu-s așa de răspândite, pe „cum facem noi lucrurile pe-aici”, ea nu e antrenată în mod natural și atunci trebuie antrenată. Din păcate, liderii vorbesc foarte mult despre ce trebuie făcut și foarte puțin despre de ce trebuie făcut. Și e discuția asta cu „start with why”, e o prezentare celebră.
Andreea Roșca:
„Începe cu de ce”, da.
Adrian Stanciu:
De fapt ce înseamnă să începi cu "de ce"? Înseamnă să reduci tot timpul lucrurile la esența lor fundamentală, pentru că de acolo ar trebui să plece. Și dacă facem chestia asta o să ne antrenăm în comun mașinăria asta morală, ca atunci când suntem puși în situații dificile să putem lua decizii.
Andreea Roșca:
Aș vrea să facem ce facem în general la final de episod, și anume să dăm una doua idei despre cum ai putea să faci asta de mâine sau să te gândești la ceva foarte concret. Crezi că ideea asta de vorbește despre "de ce" mai degrabă decât "ce" ai putea să o exemplifici cumva ca punct de plecare...
Adrian Stanciu
Da... ar fi cam cea mai importantă, după părerea mea, din toată conversația noastră. Nu că restul n-ar fi important, dar restul mai degrabă creează cadrul, dar ăsta e instrumentul, după părerea mea cel mai important pentru a crea un cadru moral și a crea o mașinărie morală comună - să vorbim tot timpul despre „de ce”, mai ales în situațiile grele și dilematice. Liderii tind să nu vorbească despre „de ce”, speculez aici, dar ideea e așa: când vorbești despre „de ce” înseamnă că subordonezi acțiunile noastre unei forțe, unei entități superioare tuturor. Adică avem un scop, avem un rost, avem o morală, la aia ne raportăm. Da, numai că liderilor le place să zică „faceți așa că am zis eu!”. În realitate, asta îți micșorează puterea discreționară – și ăsta e un subiect! Neapărat vreau să vorbim despre el la un moment dat. Nu-i nevoie să notez că e pe lista noastră. Ăsta cu puterea e un subiect important pentru că leadershipul e despre exercițiu puterii.
Andreea Roșca:
Dar spune-mi la modul foarte concret dacă te poți gândi la un exemplu foarte simplu.
Adrian Stanciu:
Uite care-i exemplu simplu: ori de câte ori îi dau cuiva un feedback, el trebuie să fie și despre „de ce”, nu doar despre „ce”. Ăsta e instrumentul esențial al creării mașinăriei morale. A vorbi despre "de ce". Asta e valabil și pentru feedback negativ. Adică poți să zici „băi, nu mai face chestia asta, că nu e în regulă” sau poți să zici "nu mai face chestia asta pentru că uite ce se întâmplă când o faci, uite cum chestia asta e în afara spațiului de bine comun pe care l-am agreat împreună. Uite DE CE nu e în regulă.”
Andreea Roșca:
Deci e poziționarea lui „de ce” în spațiul de bine comun. El face parte tot din a apăra și a proteja spațiul.
Adrian Stanciu:
Absolut, si de a ilustra, de a modela. Dar e și mai important - și aici ești și mai ignorat – când explici cuiva de ce a făcut bine. Noi suntem în ideea asta – când suntem, că nici aici nu suntem întotdeauna așezați, dar când suntem așezați – că e important să întărești binele și să le spui oamenilor, să încurajezi oamenii le zicem: „bravo, mulțumesc, bună treabă, mersi”. Fine! E bine să faci asta! Dar de ce e bine, ce o face să fie bine? Că dacă-mi explici de ce e bine chestia asta…
Andreea Roșca:
Ea devine un ghidaj.
Adrian Stanciu:
Devine un ghidaj pentru acțiuni viitoare. Dacă îmi spui doar că am făcut bine, da, îmi dau seama; dacă mai sunt într-o situație similară, știu cum să aleg. Dar dacă-mi explici de ce am făcut bine, cum și de ce am făcut rău, încep să-mi antrenez mașinăria morală. Și atunci pentru mine spațiul ăsta începe să capete concretețe. Și încep să fiu din ce în ce mai clar când sunt într-o situație dificilă cum arată binele. Ceea ce mă face să fie mai ușor să aleg binele, mă face să fiu mai stăpân pe mine, să nu-mi trebuiască să caut sfaturi în stânga și în dreapta, pentru că sunt așezat în mine și mă face să fiu mai rapid și mai curajos în a lua decizii. Noi vrem de la oameni să fie autonomi, vrem să aibă inițiativa, vrem să știe să ia decizii, dar nu-i ajutăm ca să le construim mașinăria morală cu care-și iau deciziile astea. Și atunci, dacă noi nu le creăm contextul, dacă nu-i pregătim ca să poată lua decizii bune, nu prea avem motive să ne așteptăm să le ia.
Andreea Roșca:
Să vorbim trei cuvinte despre episodul viitor. Cred că continuăm puțin pe ideea asta de cum ar trebui versus cum facem cu niște experimente celebre.
Adrian Stanciu:
Da, sunt câteva foarte interesante…
Andreea Roșca:
Milgram, Zimbardo, Kitty Genovese care vorbesc, la fel, despre cât de important e contextul și cum ne determină comportamentele.
Adrian Stanciu:
Da, aș vrea să ilustrăm un pic chestia asta cu contextul, pentru că mulți oameni poate că ar accepta, nu știu dacă ar accepta afirmațiile noastre, că contextul e mai important decât caracterul, dar poate că le-ar accepta, dar nu știu dacă înțelegem la adevărata intensitate cum funcționează chestia asta. Și aș vrea să dăm câteva exemple de-astea care au fost foarte, foarte bine cercetate.
Andreea Roșca:
Păi, minunat! Mulțumesc!
Adrian Stanciu:
Pe data viitoare! Și eu ție!
Andreea Roșca:
Și și încă ceva, să zicem că vrem foarte, foarte tare: 1. întrebări, 2. idei de teme de discuție Și orice fel de opinie, părere, feedback la tot ceea ce discutăm noi aici, mai ales sau / și din viața reală a oricui ne ascultă.
Adrian Stanciu:
Da, inclusiv situații, dileme, „uite ce mi s-a întâmplat”, astea ar fi foarte interesante pentru noi și pentru ceilalți care ascultă și aș zice și chestia asta că vrem să facem un episod doar cu întrebări și cu teme de la ascultători, probabil cândva mai încolo, dar am am vrea să facem acest episod și să ne ajute.
Andreea Roșca:
Eu aș spune acum că până când avem toată povestea asta de feedback pusă la punct…să le trimită pe o adresă de mail, dacă au, nu? Pot să le trimită la tine, la mine...
Adrian Stanciu
La mine e ușor de ținut minte: adi@adrianstanciu.com
Andreea Roșca:
Mulțumesc, Adi!
Adrian Stanciu:
La tine cred că știu adresa ta.
Andreea Roșca:
andreea@andreearoșca.ro. Pe data viitoare deci!
Adrian Stanciu:
Pe data viitoare, da!

Shows are listed from Apple Podcasts' charts and directory, and Podcast Index where it is used. Every show and episode belongs to its publisher and plays from the publisher's own feed; this site hosts none of them.
