# Episodul 1 - Istoria managementului

An episode of [DECODER • Podcast de cultură în management](https://invisiblenetwork.ai/podcast/1653835192), 9 Nov 2022, 55 min.

Audio: https://www.buzzsprout.com/2077476/episodes/11664248-episodul-1-istoria-managementului.mp3

Emanație sau invenție? Despre istoria sistemelor de management și distincția între management și leadership. Explorăm legătura dintre oameni și muncă și organizații și management. De ce am ajuns unde suntem? Încotro? Ce suntem, manageri sau lideri?

## Transcript

Andreea Roșca:
Bun găsit, așadar, la acest prim episod din seria noastră de podcasturi despre istoria managementului, a felului în care lucrăm și colaborăm și cum am putea face mai bine. Adi?
Adrian Stanciu:
Bine te-am găsit!
Andreea Roșca:
Bine te-am găsit și eu! Începem cu o incursiune în istorie, cumva, pentru că, așa cum spui tu, Adi, managementul nu este o emanație, este o invenție a cuiva și este o invenție care a răspuns nevoilor și modelelor unei epoci. Și am să te rog pe tine să începem cu începutul. Cred că suntem către finalul secolului 19, dacă nu mă înșel foarte tare, și avem de-a face cu un domn pe care îl cheamă Taylor. Și de aici te las pe tine să spui cum au apărut primele încercări de management.
Adrian Stanciu:
Da. Într-adevăr suntem pe la mijloc - final de secol 19. Suntem într-o plină explozie a erei industriale, într-un moment în care oamenii au descoperit forța asta formidabilă pe care o aduce în economie amplificarea efortului prin mijloace mecanizate. Și încă nu s-a pus problema de a organiza activitatea asta într-un fel anume sau într-un fel diferit decât era organizată ea înaintea apariției mașinilor. Și cam prima persoană care și-a pus problema asta în mod serios e un tip pe care îl cheamă Frederick Taylor și care de fapt a introdus ideea asta a managementului științific.
Andreea Roșca:
Ce făcea mai precis?
Adrian Stanciu:
Taylor a fost obsedat, dacă vrei, de ideea de eficiență. De fapt, nu doar el, toată activitatea la vremea respectivă și mult timp după el a fost obsedată de ideea de eficiență, numai că oamenii nu și-au pus problema într-un mod sistematic. Taylor a început să și-o pună într-un mod sistematic. Și s-a uitat la toate activitățile pe care le faci într-un proces industrial și și-a pus întrebarea: cum s-ar putea face ele în cel mai eficient mod cu putință? El a fost foarte puternic influențat de gândirea lui Adam Smith - cunoscut cel mai mult poate prin contribuția lui la macroeconomie și The Wealth of Nations…
Andreea Roșca:
Și conceptul de mână invizibilă, cel mai cunoscut.
Adrian Stanciu:
Și ideea asta că oamenii acționează în interes personal și pentru propria lor bunăstare, dar competiția dintre ei creează bunăstare întregii societăți. Dar tot el a introdus pentru prima oară și ideea de diviziune a muncii, cu celebrul exemplu al fabricii de cuie în care, dacă cineva ar face tot cuiul, are 12 pași procesul industrial, dar dacă pui 12 oameni să facă fiecare câte un pas, fiecare din ei va face treaba aia mult mai bine și ar fi mult mai eficient. Și el a introdus noțiunea asta de a organiza munca, de a o împărți în sarcini elementare, de a crea un proces care transmite obiectele astea pe care le manufacturai de la un stadiu al procesului la următorul și tot așa. Taylor a adus chestia asta la un fel de rafinament pentru că și-a pus întrebarea - ok, avem niște forțe care determină creșterea eficienței și avem niște forțe care determină scăderea eficienței și între astea trebuie să existe un optim și a căutat tot timpul astfel de optimizări. La expoziția universală din 1855, cred că a fost, la Paris, când s-a făcut și Tour Eiffel, el a avut un stand acolo. Se aduna lumea, era coadă la intrare. El lucra în prelucrarea oțelului și avea un astfel de atelier de confecții metalice, care erau organizate după principiile lui de management științific și care avea productivitate de un ordin de mărime mai mare decât ce se obținea în mod tipic în astfel de ateliere pe vremea lui. Și oamenii erau foarte curioși să vadă cum se poate așa ceva. Și s-a putut prin acest mecanism de supraspecializare și de optimizare a fiecărei sarcini. Ca să dau un exemplu ce înțelegea prin optimizare, el a făcut o întreagă dizertație despre cât de mare trebuie să fie o lopată; de exemplu, lopata cu care puneau fochiștii cărbunii în cazanele cu care lucrau mașinile cu aburi pe vremea aia…
Andreea Roșca:
În așa fel încât să ridice maximul posibil, dar optim pentru capacitatea lor… și să nu cadă, să nu risipească.
Adrian Stanciu:
Dacă o faci prea mică e ușor de manevrat, dar ia prea puțin, dacă o faci prea mare, ia mult, dar nu mai poți s-o manevrezi sau obosești prea repede. Combinația între forța fizică a lucrătorului, dimensiunea instrumentului și ce ai de mutat cu lopata aia dă un optim de suprafață pentru lopată.
Andreea Roșca
Avem ceva astăzi care să fie o moștenire a acestui concept?
Adrian Stanciu:
Foarte multe. Eficiența e în continuare un subiect extrem de important.
Andreea Roșca:
Și normarea? Ideile de normare și de optimizare.
Adrian Stanciu:
Și normarea, și optimizarea. Și dacă te gândești de pildă la concepte moderne din managementul industrial cum ar fi six sigma sau lean manufacturing. Lean cel puțin e un concept de optimizare a utilizării resurselor care folosește complet altfel decât Taylor, dar are aceeași idee în spate, că organizând procesul într-un anumit fel poți să optimizezi eficiența cu care el funcționează. Și e absolut legitim să-ți dorești să optimizezi eficiența cu care merge un proces industrial sau de altă natură. Nu e nimic greșit în asta. Ce e, însă, tipic pentru această eră a managementului este că nu se vedea, nu se înțelegea un alt fel de obținut valoare decât prin creșterea eficienței. Asta era singura cale de a obține valoare.
Andreea Roșca:
Dar un alt lucru care mi se pare interesant și care, cred, caracterizează toată epoca asta până poate undeva către mijlocul secolului 20, e că ele sunt niște principii și o gândire care are în centru mașinile, iar oamenii sunt un fel de cum să spun, operatori ai mașinilor.
Adrian Stanciu:
Da, sunt un fel de operatori ai mașinilor și foarte adesea - chiar aș zice cel mai adesea, sunt chiar părți componente ale mașinilor, în sensul în care, de exemplu, gândește-te la linia de asamblare. Linia de asamblare e o mașină, dar oamenii care lucrează la ea sunt părți din mașină, practic, pentru că ei fac lucruri pe care dacă s-ar putea să le facă mașina, toată lumea ar fi fericită, dar mașina, la vremea aia, nu știa să le facă. Astăzi știe; dintr-o linie de asamblare de la BMW sunt foarte puțini oameni pe ea și ăia sunt mai degrabă operatori decât piese din mașină pentru că mașinile știu să facă ceea ce înainte făceau oamenii. Adică managementul acestei era nu numai că s-a uitat la oameni ca la operatori de mașini, dar s-a uitat la oameni ca la mașini în sine.
Andreea Roșca:
Cam tot în aceeași epocă apar, cred, și primii gânditori care încep să se gândească la ideea de management.
Adrian Stanciu:
Da. Taylor a introdus ideea asta de management științific și ideea asta că procesul are un optim de eficiență care poate fi găsit dacă ești atent la el și-l desfaci în părți mai multe. Nu s-a dus mult mai departe de atât. Instrumentul lui de bază era un cronometru care măsura cât de mult durează o operațiune sau alta. Adevăratul gânditor al epocii a fost un inginer francez de mine pe care îl chema Henri Fayol și care e primul care a postulat cele 5 mari etape fundamentale ale managementului, cu care operăm și acum: prevedere, planificare, comandă, coordonare și control. Adică Fayol a pus prima oară problema asta. Fayol a pus prima oară și problema faptului că oamenii, chiar dacă sunt părți din mașină, sunt totuși oameni. Adică el a pus, de exemplu, pentru prima oară problema echitabilității compensației. El a pus pentru prima oară problema că e valoros din punct de vedere al procesului industrial să te preocupe sănătatea lucrătorilor, ceva ce până la el nu se punea problema, nu era treaba ta.
Andreea Roșca:
Și partea de pregătire, de training…
Adrian Stanciu:
Da, că trebuie să te intereseze pregătirea lucrătorilor și că ea face parte din procesul de producție - să ai oameni pregătiți și tot așa. Lucruri care par foarte banale astăzi și totuși, până la acest moment, către sfârșitul secolului 19, nu se punea problema. Se lucra cu copii în mine, condițiile de muncă nu erau deloc o problemă pe agenda cuiva, și nu e doar din considerente…că asta e totuși interesant. El nu era un socialist, nu era un falansterist (n.e. adept al falansterelor) El a pus problema strict din prisma eficienței producției - că nu e eficient și nu are sens din punct de vedere al producției să nu ai oameni pregătiți, să nu te preocupe echitatea și sănătatea și binele lor. A fost o idee care a fost atât de puternică încât o folosim și azi. Adică nu s-a schimbat mult din gândirea asta.
Andreea Roșca:
Vorbești despre care dintre ele? Îmi pare că și cele 5 funcții ale managementului se folosesc astăzi…tot ce a spus el e încă în viață. Acum cred că e important să vorbim și despre partea foarte bună - practic toată această gândire legată de eficiență și de benzile de asamblare și de felul în care putem face mașinile să lucreze mai bine este ceea ce a permis toată abundența pe care o avem astăzi. Producția de masă pe asta se bazează, de fapt, acolo s-au pus bazele producției de masă. Și aș vrea să vorbim puțin de Ford, care cred că este, de fapt, omul care în practică a revoluționat totul în business, care a aplicat principiile astea…
Adrian Stanciu:
Da, Henry Ford fost un fel de exemplu perfect al acestor principii, adică el a luat ce s-a creat până la el și…
Andreea Roșca:
Le-a rafinat și le-a folosit și le-a perfecționat.
Adrian Stanciu:
Le-a practicat sub forma unui model industrial, ăsta bazat pe linia de asamblare, pe subansamble care se fabricau, la rândul lor, în locuri diferite, se puneau împreună… Ideea de bază aici e următoarea: procesul industrial e suveran, el se gândește și se creează de către niște oameni foarte specializați și gânditori, și apoi există o mare organizație care pune în practică, care execută. Treaba gânditorilor e să gândească, treaba lucrătorilor e să lucreze. Cele două nu se amestecă. Henry Ford chiar obișnuia să spună: why is it that every time I ask for a pair of hands, a brain comes attached? Adică, de ce veniți cu creierul la muncă? Ce să fac eu cu el? Nu-mi trebuie. Pentru că dacă îți folosești propria inițiativă n-ai cum să faci lucrurile mai bine, nu poți să le faci decât mai prost, pentru că procesul este aliniat și perfecționat și dacă tu faci ceva diferit, încurci procesul, nu ai cum să faci ceva mai bine.
Andreea Roșca:
E o pierdere de eficiență acolo unde oamenii au idei.
Adrian Stanciu:
Da, mai degrabă poți să încurci ceva, decât să îmbunătățești ceva. Și atunci treaba ta nu era să îmbunătățești, ci să ți faci treaba foarte bine. Orice fel de colaborare, orice fel de valoare se crea din interacțiunile acestor oameni se crea prin proces, adică tu ce puteai să faci mai bine era să urmezi instrucțiunile pe care le-ai primit ca să-ți faci treaba ta cât mai bine; restul nu era problema ta.
Andreea Roșca:
E foarte greu de imaginat, dar una din caracteristicile epocii era că, așa cum spui, tu, Ford făcea o gamă foarte largă de mașini într-o gamă foarte largă de culoare neagră, deci era bazată pe ideea că facem un singur lucru pe care îl perfecționăm în timp și foarte bine, adică asta nu permitea niciun fel de variație, de fapt, ceea ce acum este de neimaginat.
Adrian Stanciu:
Da și cumva asta e și una din problemele acestui model: e foarte rezistent la schimbare, pentru că schimbarea nu poate veni decât de sus, inclusiv informația că schimbarea e necesară trebuie să ajungă până la creier pentru ca cineva să-și pună problema de a schimba ceva. De acolo, din momentul în care s-a gândit că trebuie să schimbe ceva, trebuie creat un plan foarte laborios și minuțios de schimbare, care apoi trebuie executat și trebuie executat cu foarte mulți oameni care au interese investite în schimbare nule sau negative, adică mai degrabă își doresc păstrarea status quo-ului că tocmai știu să facă ceva, acum le ceri să facă altceva…E foarte, foarte greu de schimbat un astfel de model - durează foarte mult și eforturile sunt mari. Din cauza asta, dacă nu există o presiune majoră de schimbare, astfel de organizații nu se schimbă, stau în modelele pe care le știu și pe care le perfecționează.
Andreea Roșca:
Mai este un lucru în acest model care e încă o moștenire a celui trecut și de care astăzi ne mirăm foarte tare: este separarea omului de muncă, de rezultat. Vorbește-mi un pic despre asta.
Adrian Stanciu:
Asta, în general, e o meteahnă a taylorismului și a diviziunii muncii. În modelul ăsta de început al managementului – fac un mic pas înapoi – trebuie să ținem seama că vorbim de o epocă în care nivelul de cultură (prin cultură înțeleg inclusiv alfabetizare) al marii majorități a oamenilor, era foarte jos și, de fapt, aceste întreprinderi ale epocii industriale de la început trebuiau să funcționeze cu lucrători care aveau abilități foarte reduse de a înțelege sau de a opera utilaje sofisticate. Erau greu de instruit din perspectiva asta, pentru că mulți nu știau să scrie sau să citească și atunci au fost cumva și obligați să împartă sarcinile în segmente foarte înguste, în care puteai să fii cu relativă ușurință instruit și pe care puteai să le faci relativ repede în parametrii necesari. Consecința unei astfel de abordări este că, da, din perspectiva eficienței, lucrurile au crescut foarte mult : dacă fac o sarcină foarte îngustă e relativ ușor să învăț să o fac foarte bine, dar a apărut un fenomen de alienare a muncii, adică eu nu mai sunt deloc conectat cu clienții, cu piața…
Andreea Roșca:
De ce strâng șurubul, de ce fac bucata aia? Care e sensul ei într-o lume mai largă?
Adrian Stanciu:
Nu sunt deloc conectat la impactul muncii mele asupra orice și atunci relația mea cu munca e strict tranzacțională, adică: fac chestia asta, mă enervează de mor, mă plictisesc de mor, dar asta e, trebuie să duc bani acasă. Chestia asta a produs foarte multă bunăstare pe care Henry Ford o împărțea cu lucrătorii lui. El a fost miliardar și avea o personalitate destul de ciudată, dar pe de altă parte își plătea lucrătorii foarte bine, nu voia să aibă niciodată deficit de lucrători. Ca atare, în fața ușii fabricii lui era coadă la oamenii care se angajează, îi plătea de 2 ori mai bine decât competitorii - asta era politica lui - pentru că ceea ce producea era atât de eficient și își permitea să facă chestia asta. Și atunci relația oamenilor cu munca a devenit în anii ăia foarte tranzacțională, adică munca era un loc unde te duceai, nu găseai niciun sens acolo, dar o făceai pentru că duceai bani acasă și puneai pâine pe masă copiilor.
Andreea Roșca:
Cred că există încă, peste tot în jurul nostru, această disociere între oameni și sensul muncilor. Adică în momentul în care vorbim despre engagement e această discuție despre de ce nu sunt oamenii angajați în munca pe care o fac - motivul principal este exact ăsta, care este moștenirea managementului științific și anume că e foarte fragmentat și nu se văd pe ei ca rol într-un ansamblu mai mare. E foarte interesant cum s-au perpetuat astea de-a lungul a 150 de ani și le luăm de bune.
Adrian Stanciu:
Acum, ca să vin în apărarea variantei actuale a managementului științific, problemele astea au fost puse pe tapet cam începând cu anii ‘80 și au tot căpătat atenție, dar, cumva, ce a rămas din managementul științific e ideea asta că eficiența bate tot, ceea ce, în lumea modernă deja nu mai e adevărat, dar, totuși, sentimentul sau gândirea a rămas, că eficiența e cel mai important lucru, pentru că toate celelalte sunt considerate secundare în management. De exemplu, eu am multe date de la cum arată lucrurile prin organizațiile românești în care am avut multe proiecte și am acces și la date din cercetare și una din dimensiunile astea ale organizării muncii, care e cea mai în suferință la noi, e noțiunea de semnificație a muncii, adică cât de multă atenție acordăm în management, în general, de a-i conecta pe oameni cu semnificația muncii lor. Și văzută la „și altele” adică ok, bine…despre ce vorbim?
Andreea Roșca:
E un exercițiu…
Adrian Stanciu:
Da, e un exercițiu care pare superfluu, adică pierdem timp și efort ca să facem niște prostii… Pentru că asta te îndepărtează de la noțiunea de eficiență și nu avem o înțelegere suficient de coerentă a valorii pe care o adaugă o astfel de abordare rezultatului final. Pentru că, dacă te uiți strict din perspectiva eficienței, probabil că nu o face mai eficientă, dar dacă te uiți din perspectivă de eficacitate, de reziliență la șocuri, de adaptabilitate la nou, e complet altceva. Dacă te uiți la un proces staționar, orice altceva decât eficiența nu face decât să-l încurce. Dacă te uiți la un proces evolutiv, lucrurile arată diferit pentru că cu cât vrei să-l faci mai eficient, cu atât devine mai rezistent la schimbare și atunci, de fapt, trebuie să îmbini partea asta de inovare cu partea de eficiență și acolo încep să apară cerințe diferite față de cele pe care le-a creat managementul științific.
Andreea Roșca:
Să venim un pic mai aproape că mai sunt niște etape, totuși, între Ford și încercările noastre de astăzi de a reforma sistemul. Hai să vorbim puțin despre etapa în care au început să apară și oamenii mai mult, să apară mai mult participarea oamenilor în peisaj. E foarte interesant că suntem aproape la un secol după, suntem în 1970 aproximativ - momentul șocurilor petroliere - culmea că tot din industrie a plecat următoarea etapă de schimbare. Hai să vorbim puțin despre cum a apărut ideea asta că oamenii au un cuvânt de spus în ceea ce privește controlul calității, în ceea ce privește banda de asamblare.
Adrian Stanciu:
Da, e un moment foarte important pentru istoria managementului pentru că oarecum similar cu discuția noastră anterioară, a fost un moment de șoc care a reașezat niște principii de-astea de funcționare într-un fel în care lucrurile nu au mai putut fi ignorate. Șocul petrolier a propulsat în atenția și în ierarhia oamenilor, a consumatorilor, orice fel de obiect care era eficient energetic și primul lucru care a ieșit în față a fost, evident, automobilul. Mai ales în America care, în urma succesului lui Henry Ford, fusese construită socialmente în jurul automobilului adică ideea asta cu periferiile și cu commuting-ul, care până la apariția automobilului era de neimaginat. America a fost construită așa și automobilul era parte foarte importantă din viața fiecărei familii americane, numai că în anii ‘60-‘70, automobilele americane erau niște monștri de 3-4 tone care consumau enorm de multă benzină, dar asta nu conta pentru că ea era abundentă și ieftină. Odată ce n-a mai fost evidentă și ieftină, au început să fie interesante vehiculele eficiente energetic, și acolo japonezii dominau. Ei fiind o țară cu resurse foarte limitate, gândirea lor a fost tot timpul să facă lucruri economice. La vremea aia, industria japoneză avea o reputație foarte proastă din perspectiva calității, chiar mai proastă decât o au acum chinezii - cum zicem noi chinezării, pe vremea aia erau japonezării. Chiar îmi amintesc că se numeau japonezării. Când au început să devină atractivi pentru consumatorul american s-a pus problema de a reforma, dacă vrei, industria japoneză în sensul creșterii calității produselor. Și au avut la îndemână doi mari gânditori în domeniul calității, amândoi americani, care, în mod surprinzător, nu au avut deloc succes în America. Americanii nu i-au băgat în seamă, li s-a părut că sunt o prostie teoriile lor, dar i-au băgat în seamă japonezii. Cel mai cunoscut dintre ei e un tip pe care îl cheamă W.Edwards Deming - era profesor - și celălalt e un tip pe care îl cheamă
Andreea Roșca:
Constatai la final că ceva nu e în regulă.
Adrian Stanciu:
Modelul de lucru era prin inspecție. Inspectam ceva și dacă lucrurile nu mergeau bine, identificam ce nu merge bine, reparam. Eventual, dacă era o cauză imediat aparentă, o rezolvam, dar, în principiu, era ceva care se făcea post-factum. De ce? Pentru că procesul industrial nu putea fi atacat. Era foarte greu de reformat și se schimba din când în când. Între timp el era stabil. Dacă nu funcționa bine, îl mai ajustam pe ici pe colo.
Andreea Roșca:
Pe principiul: linia nu se oprește niciodată.
Adrian Stanciu:
Linia nu se oprește niciodată, procesul nu se schimbă decât atunci când schimbăm produsul sau când îl modificăm major. De ce? Pentru că, gândirea fiind bazată pe eficiență, să oprești linia…Linia produce o mașină pe minut. Nu poți s-o oprești că pierzi o grămadă de bani.
Andreea Roșca:
Strici toată profitabilitatea companiei.
Adrian Stanciu:
Da, profitabilitatea cade în cap. Deming a avut această idee. În primul rând a propus ideea că definiția calității înseamnă „conformitatea cu nevoile și așteptările clienților”. Până la el – și mulți oameni gândesc așa și azi – definiția calității era „conformitatea cu un standard”. Dar această definiție are o problemă și anume: cine stabilește standardul? Și cum îl stabilește? Se poate zice, ok îl stabilește marketingul, care studiază nevoile și cerințele clienților și ei stabilesc un standard, dar odata ce e stabilit, standardul devine rezistent la schimbare. Tinde să blocheze organizația într-un model, în timp ce gândirea lui Deming era că nevoile clienților se schimbă tot timpul și că trebuie, de fapt, să te duci tot timpul după ele, ceea ce înseamnă că procesul trebuie îmbunătățit în mod curent și sistematic și anume dinamic. Adică asta îți cerea: să creezi un proces care se reinventează pe sine în orice moment, în timp ce modelul clasic îți cerea să creezi un proces care e foarte stabil, foarte repetitiv și, pe această cale, foarte eficient. Japonezii au găsit valoare în acest model nou și au început să-l pună în practică și prima firmă care l-a pus foarte serios în practică a fost Toyota, care a creat chiar un set de principii industriale pe care le-au numit The Toyota Way și care acum au devenit foarte larg răspândite pentru că au avut foarte mult succes cu ele.
Și principiile de îmbunătățire continuă…
Kaizen, Kanban, toate principiile astea ale managementului industrial modern au început de la Edwards Deming și de la modelul Toyota. Americanii când au văzut ce fac ăștia de la Toyota s-au șocat și au și râs pentru că deasupra liniei de asamblare la Toyota, până în ziua de azi, trece o sfoară de care orice lucrător poate să tragă să oprească linia. Dacă se observă un defect de calitate, oprește linia, vine un inspector de calitate, se uită, face o diagnoză rapidă, înțelege de unde vine problema, după care dă drumul la linie și apoi există o acțiune care să îmbunătățească sau să schimbe procesul de fabricație în urma acestei diagnoze. Asta pentru americani era o demență curată. Cum să oprești linia jumătate de oră. Orice nea Gică oprește linia jumătate de oră? Sunteți tâmpiți? Nu poate să funcționeze așa ceva… Ce s-a întâmplat e că Toyota a ajuns primul producător mondial de autoturisme cu această gândire industrială pentru că a crescut foarte repede și dinamic calitatea produselor. La început nu prea se vedea mare lucru, dar apoi cu timpul a crescut foarte mult. Ce a adus, însă, în noțiunea de management industrial această gândire a fost că fiecare persoană din procesul de fabricație devine brusc responsabilă și responsabilizată cu a înțelege întregul și a contribui la îmbunătățirea procesului. Chiar dacă contribuie minimal, dar i-a implicat pe oameni în îmbunătățirea procesului.
Andreea Roșca:
Ceea ce înseamnă că, într-un fel, ăsta e momentul de reconectare a oamenilor cu ceea ce fac acolo în fiecare zi.
Adrian Stanciu:
Da, nu au mai fost doar o piesă din proces, ci au fost chiar arhitecții, dacă vrei. Au fost implicați în subiectul creșterii și îmbunătățirii procesului.
Andreea Roșca:
Deci, probabil că ăsta este punctul de început a ceea ce astăzi numim „implicare în muncă”.
Adrian Stanciu:
Da. Ăsta e punctul de început și a avut multe consecințe. Vă dau un un exemplu, una dintre consecințe a fost apariția echipelor auto-conduse. Adică, dacă îți pui problema: cum îi faci pe oameni să fie conectați la munca lor? Păi trebuie s-o înțeleagă, să-și găsească sens, identitate în ea. Da, dar ei nu fac decât o bucățică din muncă, cum își găsesc identitate. Păi, poate personal nu poți s-o găsești, dar poți s-o găsești împreună cu ăștia 5. De exemplu, eu montez roți, dar împreună cu ăștia 5, montăm transmisii și tren de rulare și atunci e altă chestie, facem un lucru mai important, mai complicat, mai complex. Dacă suntem auto-conduși, fiecare dintre noi trebuie să putem să luăm locul unul altuia de-aici, trebuie să fim policalificați. Asta presupune un alt tip de implicare. Mai are și un alt aspect, că dacă suntem auto-conduși și dacă tu nu vii la lucru, treaba noastră este să te suplinim și atunci treaba noastră este să înțelegem de ce nu vii la lucru și să te ajutăm data viitoare să vii ca să nu ne mai încurci, adică schimbă și dinamica din interior…
Andreea Roșca:
…și organizarea practică în care se face producția a orice, adică și fizic, dacă-mi aduc bine aminte, s-au schimbat planurile fizice ale felurilor în care sunt amplasate mașinăriile, stațiile de lucru. Și cred că mai e un gânditor pe care merită să-l amintim scurt aici pentru că cred că este cel care a pus pe scenă ideea că există doi factori de motivație a oamenilor: primii care țin de igienă și ceilalți care țin de satisfacție. Spune tu, te rog, câteva cuvinte despre Hertzberg.
Adrian Stanciu:
Îl cheamă Frederick Herzber. El a postulat chestia asta care, iarăși, acum pare banală, dar la vremea ei a fost foarte revoluționară, că ceea ce ne motivează e diferit de ceea ce ne demotivează. E ceva ce, iarăși, în foarte multe organizații nu se înțelege. Motivația e văzută ca un continuum, așa, în care la un capăt ai motivare, la celălalt capăt ai demotivare. Dar, în realitate, ea nu funcționează așa. Sunt lucruri care sunt de natura împlinirii și progresului personal, care au efect motivator foarte puternic și constant puternic. Și sunt lucruri care sunt în natura confortului și a securității care au efect demotivator. Adică au efect motivator până la o limită considerată de noi normală, peste care investiții suplimentare acolo nu mai dau un rezultat.
Andreea Roșca:
Adică într-o fabrică, de exemplu, să am un duș pentru momentul în care ies din schimb, e un factor de igienă, e important, dar el nu creează motivație, el creează insatisfacție.
Adrian Stanciu:
Da, dacă nu-l am, îmi creează insatisfacție, sunt nemulțumit.
Andreea Roșca:
Dar dacă îl am, nu îmi crește motivația.
Adrian Stanciu:
Adică mă aștept să îl am, mă aștept să am niște condiții decente de lucru, mă aștept să am un salariu decent, dacă nu îl am, sunt demotivat, dar odată ce mi l-ai dat nu mai are efect. De exemplu, să luăm exemplul ăsta simplu cu salariul, dar e valabil pentru orice altceva. Dacă dublezi salariile într-o întreprindere, nu se dublează productivitatea muncii, nu se întâmplă nimic.
Andreea Roșca:
Și nici motivația.
Adrian Stanciu:
Nici. Poate că o vreme… dar în timp ele devin normale, sunt obișnuite.
Andreea Roșca:
Deci factorii care cresc motivația nu sunt neapărat la plusul factorilor care scad motivația, în partea cealaltă. Și asta e distincția esențială pe care el a făcut-o… Suntem, cred că, în anii 1870, spre final?
Adrian Stanciu:
În 1875 cred că a publicat articolul, dacă îmi amintesc bine. Ce e interesant e că el a căutat, de fapt, să înțeleaga în ce fel munca în sine poate fi motivatoare și el are niște cercetări foarte interesante și pe subiectul ăsta: în ce fel munca în sine e motivatoare? De pildă, el a introdus noțiunea asta de ecuația motivatoare a muncii, de interdependență, semnificație, feedback, autonomie, cum factorii ăștia contribuie la faptul că o muncă îmi place și sunt dispus să mă implic personal în ea sau nu. Dar, pe calea de a identifica acești factori a dat și peste acest fenomen - că ceea ce ne motivează e diferit de ceea ce ne demotivează. Un lucru care acum pare să fie mai bine cunoscut, deși, dacă te uiți ce fac oamenii nu întotdeauna e înțeles. Își dau un exemplu simplu la care ai fost dacă îmi amintesc bine părtașă. Cred că erai încă la Capital când s-a făcut ăla cu topul celor mai buni angajatori?
Andreea Roșca:
Da.
Adrian Stanciu:
Nu știu dacă îți amintești, dar în cercetarea aia cu factorii, ce contează, ce nu contează, erau cred vreo 40 și ceva de factori.
Andreea Roșca:
A fost un mamut de proiect.
Adrian Stanciu:
Da, foarte mișto cercetarea adică datele alea sunt valoroase! Factorii care contau cel mai mult pentru oameni erau respectul, progresul și banii. Și ce conta cel mai puțin era sala de gimnastică, cantina…În mod programatic, companiile investeau mult mai mulți bani în ceea ce nu contează, decât în ceea ce contează. Și asta se întâmpla în anul 2010?
Andreea Roșca:
Nu, nu, eram la început de an 2000.
Adrian Stanciu:
Oricum, vorbim de secolul ăsta. Eram deja în secolul 21 și programatic foarte multe companii investeau mai mulți bani în ce nu contează decât în ceea ce contează.
Andreea Roșca:
Și cu asta ajungem în ceea ce eu am numit așa într-o logică a conversației noastre epoca oamenilor, care este începutul epocii în care cei care studiază și care explorează legătura dintre oameni și muncă și organizații și management încep să-și dea seama că, de fapt, nu e vorba numai de a gestiona mașini, ci trebuie gestionați oameni, și încep să vorbească despre people management. Cred că suntem undeva pe la început de anii ‘80, dacă-mi aduc bine aminte, Henry Mintzberg, care este omul care a introdus, de fapt, ideea de people management. Cred ca e important să vorbim puțin despre el și despre epoca în care a gândit-o.
Adrian Stanciu:
Ideea asta de people management a devenit din în ce mai puternică și din ce în ce mai importantă cu cât procesele industriale au fost expuse mai tare la șocuri și la schimbări pentru că ele, dacă sunt stabile, pot funcționa cu oameni pe post de mașini, dar, dacă sunt dinamice - și ideea asta de contribuție la calitate a mărit foarte mult dinamica procesului industrial - începi să-ți pui problema dacă oamenii ăia chiar sunt angajați în ceea ce fac, adică chiar sunt implicați emoțional și chiar contribuie și chiar le pasă și chiar contează pentru ei ceea ce fac. Și atunci toată dimensiunea asta de management al oamenilor a căpătat foarte repede o importanță mult mai mare decât avea înainte și cred că el a fost, probabil, primul care a pus problema în termenii ăștia.
Andreea Roșca:
Cred că a mai fost ceva aici. Cred că istoric vorbind, e un lucru important ca evoluție că noi am plecat de la momentul 1855, când probabil că muncă manuală însemna 90% din toată munca și ne îndreptăm către sfârșit de secol 20, când probabil că munca manuală mai înseamnă 20-30% din tot ce se întâmplă în economie, iar restul este ceea ce azi numim knowledge work, oameni care își folosesc mintea pentru a crea, mai mult decât brațele. Și atunci e cumva și istorică această schimbare fantastică a structurii însăși.
Adrian Stanciu:
E o observație bună. Până acum ne-am tot concentrat pe domeniul ăsta industrial pentru că domeniul industrial e cel care are cea mai mare rezistență și are, încă, cea mai mare concentrare pe eficiență dintre toate activitățile economice, dar, pe măsură ce domeniul industrial a devenit din ce în ce mai productiv și au apărut automatizările și așa…contribuția lui la PIB a nceput să scadă. De ce? Pentru că a eliberat foarte mulți oameni din zona asta a activităților cu valoare adăugată mică și asta i-a împins, cumva, forțat către activități cu valoare adăugată din ce în ce mai mare. Că poți să zici: ok, gândesc cu mintea…dar nu e neapărat nevoie să ne gândim la ei ca fiind neapărat mari creatori. Adică, de exemplu, cineva care își deschide un atelier de coafură trebuie să facă ceva diferit față de un lucrător.
Andreea Roșca:
Și sofisticarea nevoilor a venit cu creșterea bunăstării, pe care, pornind de la Ford, istoria industrială a creat-o, a cerut mult mai multă sofisticare, alte specializări. S-au născut serviciile profesionale, zona de non-profit, adică o întreagă paletă de organizații. Ce e foarte interesant apropo de Mintzberg este că, dacă nu mă-nșel, el este primul care vorbește despre nevoia de management și de structurare în organizații altele decât cele industriale. El vorbește de organizații profesionale, antreprenoriale, de nonprofit ș.a.m.d. Ca și cum n-ar fi existat nimic în afară de industrie până atunci.
Adrian Stanciu:
Da, ideea asta că am creat organizații pornind de la un model industrial, dar acum am ajuns într-o perioadă în care industria ocupă din ce în ce mai puțin din preocupările oamenilor. Și, dacă te uiți la procent din PIB, la procentul de populație ocupată în industrie, o să vezi că și ăla e foarte mic și din ce în ce mai în scădere. Oamenii încep să aibă alte preocupări și valoarea începe să fie creată diferit.
Andreea Roșca:
Care e contribuția lui Henry Mintzberg la această arhitectură de gândire din ultimii 150 de ani?
Adrian Stanciu:
Cred că cea mai importantă contribuție a lui e chestia asta a managementului văzut holistic, văzut nu doar ca management al procesului, dar și ca management al oamenilor. Și că cele două laturi trebuie puse împreună.
Andreea Roșca:
Poate că el a și zguduit un pic ideea asta că jobul managementului este să planifice și că planificarea se întâmplă undeva în afara realității. El a vorbit de ideea de a face strategie din teren, nu din turnul de fildeș.
Adrian Stanciu:
Da și a vorbit de ideea asta că managementul e altceva decât un excel. Că el înseamnă să înțelegi o realitate complexă, să înțelegi piață, să înțelegi clienți, să înțelegi produs, procesul de fabricație industrial, pe cei care contribuie la el, să înțelegi cum funcționează toate într-un întreg. Și a scris un articol care a fost celebru la vremea lui Managers not MBAs adică la vremea aia programele de MBA erau foarte orientate pe hard skills, pe lucruri foarte măsurabile și el a inclus ideea asta că managementul e ceva mult mai complex decât atâta și că trebuie să-l înțelegem în toate ariile lui de acoperire.
Andreea Roșca:
Cred că cel mai aproape de ceea ce se întâmplă astăzi și de structura de astăzi a economiei și a organizațiilor este unul dintre oamenii pe care eu îi admir foarte tare. Cred că am mai vorbit noi despre asta – după părerea mea, dacă citești The Effective Executive a lui Peter Drucker este deja suficient ca să ai destul material de reflecție si practică pentru tot ce ai putea avea nevoie. Peter Drucker.
Adrian Stanciu:
Drucker a fost un vizionar pentru că, într-adevăr, multe din lucrurile pe care le-a scris cu 40 de ani în urmă sunt foarte valide azi. E dintre cei pe care eu, de pildă, îi recomand în lecturile de la programul de MBA și câteodată studenții întreabă: dar de ce ne recomanzi articole de acum 40 de ani, dă-ne unul de anul trecut! Și le dau și de anul trecut, dar… Sunt etape din astea, momente din astea în istoria managementului care nu numai că au contat, dar sunt idei valide și azi. El are foarte multe contribuții, e greu să-l închizi în ceva…
Andreea Roșca:
Cred că el a introdus ideea de knowledge worker.
Adrian Stanciu:
El a introdus ideea de knowledge worker, ideea de self management și self leadership, ideea asta că nu te mai uita numai la alții, lucrează cu tine întâi, caută-ți ție resursele. El a introdus – după părerea mea, poate cea mai mare contribuție a lui la management – ideea de management prin obiective, ideea asta că dacă vrei să ții oamenii angajați, trebuie să aibă o contribuție personală, autonomie pe felul în care fac lucrurile și atunci treaba managementului e să le ceară rezultatul final, dar să le lase libertatea în căile pe care le pot obține. A introdus foarte multe idei pe care le folosim și în ziua de azi, idei care par foarte simple astăzi sau la mintea cocoșului, dar la vremea lui nu erau și fără el probabil că ar fi întârziat mult.
Andreea Roșca:
Ce mi se pare foarte interesant este că noi suntem acum într-o epocă în care mare parte a valorii adăugate este produsul minții oamenilor.
Adrian Stanciu:
Din ce în ce mai mult.
Andreea Roșca:
Dar din 1980 și ceva sau cred că Drucker a fost totuși ultimul… sau poate mai este și Clayton Christensen – vorbesc de minți care au influențat, într-adevăr, gândirea și organizațiile și modul în care funcționează organizațiile – pare că nu am mai inventat nimic nou. Ce s-a mai întâmplat în spațiul ăsta?
Adrian Stanciu:
Să știi că n-aș zice asta. Ce aș zice e că cele mai multe progrese s-au făcut în zona asta a conducerii oamenilor pentru că în ce privește procesele industriale, într-adevăr, la un moment dat, cred că ultima mare găselniță a fost six sigma și înaintea ei, noțiunea asta de lean manufacturing care e veche, de prin anii ‘80, asta cu „just in time”. Dar cred că ultima mare găselniță a fost asta cu six sigma si ideea asta de a rafina prin analiză statistică procesul până la niveluri de eroare foarte mici. Dar în zona conducerii oamenilor și a echipelor aici cred că am tot făcut progrese. Problema pe care o văd eu este că din punct de vedere a ce știm – dacă ne uităm la cercetări din zona asta a științelor sociale, orientate către interacțiune în spațiul muncii sau al colaborării – știm mult mai multe lucruri acum decât aplicăm în practică. Cumva pe-aici e și una din motivațiile – pentru mine, cel puțin – de a avea această conversație, că nu e ca și cum nu am ști cum funcționează, ce merge și ce nu merge, dar există această latență foarte puternică a modelului industrial, care face ca aceste lucruri să nu fie luate în seamă. Și mai e o problemă aici: că ele nu se pot aplica sau e greu să le aplici în izolare, adică trebuie să înțelegi lucrurile în ansamblul lor ca să poți să creezi un sistem sau o entitate în care lucrurile se potențează reciproc și merge către progres pentru că altminteri e foarte ușor să ai idei care la prima iterație să dea rezultate foarte bune, dar la a doua sau a treia nu. Ceea ce se numesc consecințe de ordinul I sau consecințe de ordinul II, III și să meargă bine la consecințe de ordinul I dar să nu meargă bine la consecințe de ordin superior. Și atunci trebuie să înțelegi lucrurile, cumva, în profunzimea lor ca să poți să reformezi ceva. Pentru mulți manageri multe din ideile astea par nerealiste sau neaplicabile și atunci se feresc de ele și preferă să perpetueze sistemele cu care s-au obișnuit și care le-au adus succes.
Andreea Roșca:
Da, e o chestie de investiție, adică sistemul pe care îl avem astăzi cu lunga lui istorie de 150 de ani – scurtă în timpul omenirii, dar lungă în timpul economiei moderne – e o investiție foarte mare aici, o fundație foarte puternică pe care sunt construite toate lucrurile astea. Dar cred că e important să ne dăm seama că ele nu sunt de neschimbat. Ele au fost create de cineva și pot fi de asemenea schimbate.
Adrian Stanciu:
Nu sunt de neschimbat, într-adevăr. Și – ca să ne întoarcem la discuția introductivă – ar trebui să profităm de momentele astea, de șocuri, ca să începem să schimbăm lucruri care înainte păreau de neschimbat. Există un fel de simbioză care poate fi văzută pozitiv sau negativ - între cultura unei organizații și oamenii care o conduc. Cultura unei organizații împinge în față oameni care sunt asemenea ei adică într-un anumit fel de a face lucrurile, oamenii care sunt foarte buni la acel fel de a face lucrurile fac progrese în organizație și ajung în posturi de putere. Odată ajunși în posturile de putere, ei tind să întărească și să susțină metodele de conducere care le-au adus succes. Și atunci e un foarte mare interes investit. De multe ori m-am întrebat de ce modelul ăsta industrial are așa de multă rezistență la schimbare și de ce nu ne-am apucat să-l schimbăm mai devreme dacă forțele astea există, iată, de prin anii ‘80. Și unul din răspunsuri, pentru mine, este că interesul investit de management în a păstra lucrurile așa cum au mers timp de 100 de ani e foarte foarte mare și e foarte greu să faci schimbări din-astea în contextul în care trecutul poate să fie încă operabil.
Andreea Roșca:
Și în condițiile în care nu ai niciun model despre care să poți să spui că e valid.
Adrian Stanciu:
Da, nu ai un manual alternativ.
Andreea Roșca:
Un lucru aș vrea să te mai întreb, înainte de a vorbi puțin despre ce vorbim în episodul viitor, ca posibil model unde să ne uităm după repere, nu după replicarea modelului. De ce ar trebui ca cineva să se gândească să schimbe felul în care se întâmplă astăzi lucrurile? Ce e așa de rău cu sistemul ăsta?
Adrian Stanciu:
Cum ziceam, sistemul a funcționat foarte bine, dar problema lui esențială și la care încă nu am găsit un răspuns este că generează rezistență la schimbare și din ce în ce mai mult trăim realități în care constanta de schimbare e mai mare. Realitatea din jurul nostru se schimbă mai repede decât suntem în stare să schimbăm organizațiile și atunci, într-un astfel de model, dacă aplici modele din astea rezistente la schimbare, ești întotdeauna cu un pas în urma realității și asta poate să devină periculos. Ceea ce au făcut organizațiile mari ca să facă față la subiectul ăsta a fost să se facă mai mari, adică să micșoreze volatilitatea mediului controlându-l. Am dat adeseori exemplul ăsta: sunt 7 mari companii pe lume care produc vreo 70% din ce mâncăm toți pe planeta asta.
Andreea Roșca:
A fost un val de consolidări foarte mare în ultimii 4-5-6-10 ani.
Adrian Stanciu:
Care continuă! Și în spatele lui, una din motivații - bine, există și motivații de sinergii și așa - este să controlezi mediul pentru că, dacă tu controlezi tot lanțul sau controlezi tot spațiul…
Andreea Roșca:
…competițional al unui domeniu…
Adrian Stanciu:
…nu prea mai are ce să ți se întâmple. Asta, pe de-o parte, poate să te facă să devii expus la o disrupție a unui jucător mic și inovativ. Dar sunt industrii care sunt mai supuse la disrupție si industrii care sunt mai puțin supuse la disrupție. În ultimii ani (cel puțin 20 de ani), disrupția a venit pe calea tehnologiei, a informației. Cu cât mai mult activitatea ta e bazată pe manevrat informații, cu atât mai tare ești supus la o disrupție. Și exemplul cel mai bun aici sunt băncile, care sunt construite să fie solide și cu rezistență la schimbare, dar, iată acum sunt supuse unor disrupții care vin din partea unor jucători mici din fintech. Sunt alte industrii care sunt mai puțin supuse la astfel de disrupții, dar, una peste alta, mediul e în schimbare, e din ce în ce mai volatil și ultimii ani ne-au arătat chestia asta cu masura. modele de organizare care sunt create pentru stabilitate fac față foarte prost la chestia asta. Și cred că asta ar trebui să fie principala noastră motivație: să ne gândim cum facem organizații care funcționează mai agil își în care schimbarea e mai mult o parte din realitatea zilnică decât ceva ce se întâmplă la intervale mari de timp.
Andreea Roșca:
Să spunem câteva cuvinte despre episodul viitor, în care explorăm să vedem ce se întâmplă în orașe. În sisteme care nu au nicio legătură cu organizațiile, dar au legătură cu modul firesc de a funcționa al oamenilor și au legătură cu reziliența, cu capacitatea de a se inventa și reinventa timp de sute sau chiar mii de ani.
Adrian Stanciu:
Teza noastra, cum ziceai la începutul conversației, este: ca să ne uităm înainte, ar trebui să începem prin a ne uita înapoi, pentru că avem în organizarea noastră socială modele de organizare și de colaborare care funcționează de foarte mult timp și ale căror principii de funcționare le-am putea aduce și în spațiul ăsta al organizațiilor și al organizării muncii. Orașele sunt un bun exemplu aici pentru că se agregă în mod natural, permit colaborarea în spații largi și, cum o să vedem în episodul următor, par să funcționeze foarte bine, chiar cu toate șocurile la care au fost supuse. În ciuda acestor șocuri, ele continuă să crească, să agrege energii și au niște modele de funcționare care par să funcționeze bine. Nu înseamnă că modelul orașelor e translatabil 100% în organizațiile profesionale, dar e ceva pe care, dacă îl înțelegem și ne aplecăm asupra lui un pic, poate să ne dea niște surse de inspirație.
Andreea Roșca:
Abia aștept! Pe data viitoare!
Adrian Stanciu:
Pe data viitoare.

Shows are listed from Apple Podcasts' charts and directory, and Podcast Index where it is used. Every show and episode belongs to its publisher and plays from the publisher's own feed; this site hosts none of them.
