# Episodul 9 – Contexte care favorizează derapaje etice. Exemple personale.

An episode of [DECODER • Podcast de cultură în management](https://invisiblenetwork.ai/podcast/1653835192), 21 Feb 2023, 48 min.

Audio: https://www.buzzsprout.com/2077476/episodes/12295813-episodul-9-contexte-care-favorizeaza-derapaje-etice-exemple-personale.mp3

Episodul 9 – Contexte care favorizează derapaje etice. Exemple personale. Deși credem că suntem puternici, în realitate, contextele nefavorabile ne pot duce la derapaje etice. La momente în care, în timp și fără să ne dăm seama, acționăm contrar valorilor noastre. În acest episod, Adrian Stanciu și Andreea Roșca vorbesc despre exemplele personale în care nu și-au respectat valorile. Lista întreagă de episoade e disponibilă pe https://decoder.ro/episoade-podcast/.

## Transcript

Episodul 9 - Contexte care favorizează derapaje etice. Exemple personale.
Andreea Roșca:
Bine ne-am regăsit!
Adrian Stanciu:
Bine ne-am regăsit, Andreea!
Andreea Roșca:
Episod nou, în care continuăm discuția despre morală și etică și ce încurajează și ce o slăbește în organizații. Am vorbit un pic data trecută despre cele două experimente celebre – Stanley Milgram și Zimbardo – și aș vrea să începem episodul acesta prin a vorbi puțin despre care sunt acele lucruri, norme, direcții care fragilizează cadrul moral al unei organizații; lucruri legate de vedetism, de competitivitate extremă, uneori de normalizarea comportamentelor care nu sunt morale și așa mai departe. Să le numim și apoi o să vorbim despre studii de caz.
Adrian Stanciu:
Da, păi tocmai le-ai numit. Concluzia sau ce am putea lua acasă din toată conversația asta – sigur, poate să fie interesant și așa, ca exercițiu intelectual – ideea este că se întâmplă foarte des în organizații situații similare, nu în sensul că omoară cineva pe cineva, nu în sensul că cineva abuzează grav pe cineva, dar în sensul că există foarte multe exemple de derapaj etic în organizații, în istoria business-ului. Chiar sunt de ordinul sutelor și se studiază la școală, la cursuri de etică organizațională etc., dar, dacă te uiți, în cel puțin 80% dintre ele vei găsi aceste 3 ingrediente despre care ai vorbit. Într-un mediu care pune exagerat de multă presiune pe rezultate, și, în general, e foarte puternic – „result driven”, cum zic englezii, adică rezultatul e mai important decât orice, mijloacele nu prea contează, contează rezultatul – vei găsi aproape întotdeauna un mediu hipercompetitiv, adică un mediu în care oamenii sunt stimulați să se compare unii cu ceilalți și în care, câteodată, sunt chiar apreciați în felul ăsta.
Contează ce pari mai mult decât ce ești și contează ce pari în relație cu ceilalți, cum ești comparat. Asta duce foarte repede la ideea asta de „cult” al vedetelor, dar vedetele sunt scoase în față pe criterii de reușită profesională, adică pe criterii de rezultat, nu pe criterii morale, ceea ce face ca modelul pe care organizația îl oferă să fie un model de reușită cu orice mijloace. Și încet-încet asta va duce, de obicei, la derapaj moral; duce la oameni care, sub această presiune, încep să „taie colțuri”, cum se zice. Iar asta nu schimbă comportamentul organizațional, adică ăia care reușesc sunt în continuare scoși în față, deși toată lumea știe că ei, de fapt, nu prea au intrat în normele comune morale, dar pare că asta e mai important decât orice altceva. Ceea ce foarte repede normalizează anormalul. În momentul în care anormalul s-a normalizat, lucrurile de aici o iau razna ultra-rapid, pentru că deja asta devine o practică acceptată în companie și nimeni nu se mai uită la ea ca la ceva nepotrivit. E fenomenul ăsta de „împăratul e gol” – și, din păcate, prin foarte multe organizații împăratul defilează gol, în pas de defilare și toată lumea aplaudă în jur pentru că a devenit atât de normal ca lucrurile să se întâmple așa încât nu mai vezi un alt fel și începi să nu mai vezi ce e greșit în asta. Când ieși dintr-o astfel de situație, te întrebi „ce dracu’ mi s-a întâmplat?”, adică parcă am fost într-o pădure vrăjită în care arborii erau animale și animalele erau arbori, dar eu am trăit în ea și nu vedeam așa. Dar când te uiți de afară pare evident.
Andreea Roșca:
Un lucru aș mai întreba aici ca și criteriu, dacă vrei, ca și element - termenul scurt. Care e rolul concentrării pe termen scurt?
Adrian Stanciu:
Păi, cumva, e la rădăcina problemei asta cu concentrarea pe termen scurt, pentru că, în general vorbind, dacă presiunea e pe rezultate există întotdeauna o cale pe termen scurt de a obține rezultate.
Andreea Roșca:
Scopul scuză mijloacele.
Adrian Stanciu:
Da, și ideea asta că sustenabilitatea cere efort pe termen lung. Dacă tu vrei să ai rezultate sustenabile e altceva. Dacă vrei să ai doar rezultate... Uite, îți dau un exemplu simplu: numește-mă director general la o companie și dă-mi un bonus foarte mare pentru a ți-o scoate în profit anul viitor, anul ăsta fiind în pierdere. Ți-o scot! Da, vând terenul de sub, dau afară un sfert din oameni și anul viitor faci profit. În al doilea an dai faliment, dar dacă eu sunt plătit și împins doar pentru anul viitor, nu-mi mai pasă ce se întâmplă în anul celălalt. E o provocare majoră asta în organizații, să poți să conduci și pe termen scurt și pe termen lung, și nu-i fac bine față. Deci termenul scurt agravează mult, mult problema. Pentru că exacerbează orientarea asta către rezultat și ideea că rezultatul e important indiferent de cum l-ai obținut. Care pe termen scurt poate să meargă.
Andreea Roșca:
Da, cred că, lărgind puțin cadru, dacă ne uităm la societate și la ceea ce se întâmplă, apropo de felul în care e condusă societatea, vedem același lucru și în politică. Concentrare pe termen scurt și lipsă de continuitate.
Adrian Stanciu:
Da, vedem același lucru în politică și, din păcate, ca să o ducem la nivel societal, nu ne ajută deloc faptul că noi, ca societate și cultură și valori societale, suntem o societate orientată pe termen scurt. Că există și societăți care se gândesc pe termen mai lung decât noi, exemplul cel mai celebru e China, dar nu sunt singurii. Chiar am avut asta, am avut un un client chinez și viziunea lor la companie era pe 100 de ani. Și ceilalți, care erau clienții mei și trebuia să lucrăm împreună, cumpăraseră o companie europeană și europenii nu înțelegeau asta cu viziune pe 100 de ani, adică nici copiii mei n-o să mai trăiască peste 100 de ani, despre ce vorbiți voi aici? Da, adică nu e deloc în avantajul nostru faptul că suntem o societate orientată pe termen scurt. O să prezint un caz care nu e din România, e din Statele Unite și nu e vorba despre români și despre orientarea pe termen scurt. Adică să nu ne iluzionăm, sigur, societatea are o contribuție, dar liderii au cea mai mare contribuție, cel puțin în organizații. Liderii pot să schimbe tot dacă vor.
Andreea Roșca:
Bun, hai să intrăm în discuția despre caz că spuneam că o să vorbim despre exemple concrete!
Adrian Stanciu:
Da, cazul meu este despre singura companie la care am lucrat vreodată și în care nu eram fondator, și anume despre compania Xerox. Am lucrat pentru Xerox vreme de 3 ani din viața mea, între 1998 și 2001 și cea mai mare parte din timpul ăsta am fost director general la Xerox România. Eu am ajuns acolo într-un moment foarte delicat pentru istoria organizației, pentru că Xerox a fost confruntat cu o schimbare majoră de paradigmă strategică și trebuie să mă opresc 1-2 minute la ea, pentru că e foarte important ca să înțelegem contextul, apropo de cât de important e contextul. În anii ‘80 și mă rog, și înaintea lor, când am început eu să lucrez cu oamenii ăștia de la Xerox, în diverse poziții, ei vindeau copiatoare. Copiatoarele pe vremea aia erau ce-i acum email-ul, dacă vrei. Dacă voiai să trimiți o informație, un document undeva într-o organizație în ‘85, când m-am apucat eu de chestia asta, cineva o bătea la mașină, apoi altcineva o copia în câte exemplare era nevoie, altcineva le punea niște plicuri și le punea la poștă. Asta era ”email-ul” pe vremea aia, ceea ce făcea ca toată tehnologia asta în jurul documentelor să se desfășoare în jurul documentelor tipărite și copiatorul era foarte, foarte central în toată chestia asta.
Asta crea un fel de a aborda problema, care, în principiu, însemna că în cele mai multe cazuri și în cele mai mari volume se întâmpla în niște print room-uri, undeva în organizații mari cu oameni dedicați, un domeniu în care Xerox excela și domina foarte tare piața. Era un gigant care avea o tehnologie foarte bună, pe care și-o îmbunătățea tot timpul și era în avangarda tehnologiei și pe care o domina destul de categoric. Ce s-a întâmplat e că, odată cu apariția internetului, paradigma de a interacționa cu informația s-a mutat, în ceea ce-i privește, de la modelul ăsta „tipărește și apoi distribuie” la modelul „distribuie și apoi tipărește”. Adică informația a circulat pe sârmă și la capătul celălalt cineva o folosea într-un fel. Pe vremea aia, când eram eu acolo, încă se folosea hârtie, respectiv oamenii tipăreau documentele astea ca să le poată utiliza, dar când te apuci să tipărești doar câteva pagini, nu câteva mii de pagini, atunci pe capătul ăla nu mai era Xerox. Pe capătul ăla erau Hewlett Packard, erau Cannon, erau competitori majori și asta le-a erodat constant poziția în piață până la momentul în care, în anii ‘90, când am ajuns eu acolo, toată tehnologia s-a mutat dintr-o tehnologie eminamente analogică într-una digitală.
A fost un fenomen similar cu ce s-a întâmplat cu Kodak cu aparatele de fotografiat, care a schimbat complet paradigma tehnologică și competitivă. Xerox a fost una din companiile care a văzut devreme valul ăsta venind și s-a adaptat binișor, tehnologic vorbind. În schimb organizațional erau praf, adică era o organizație construită complet pentru altceva și aici au văzut că le trebuie altfel de organizație și au încercat să facă niște schimbări, dar nu a fost deloc ușor. Dar nu aici vreau să mă duc ci în următorul aspect: același val tehnologic care i-a lovit pe ei a creat și o oportunitate. Pentru că tehnologia a evoluat, s-a creat oportunitatea de a disrupe industria tiparului clasic (asta care tipărește cărți, ziare, reviste și așa mai departe) și s-a creat o posibilă nișă pentru tipar digital de înaltă calitate, dar în tiraje scurte. Acolo era o zonă de oportunitate în care noi am fi putut, cu tehnologia noastră, să fim mult mai eficace decât cei cu tehnologii clasice. Așa cum, la rândul nostru, eram atacați de tehnologii noi în alte zone, aici am putut noi să-i atacăm pe alții.
Problema e că a te duce la tipografi – care, de obicei, în mare majoritate sunt firme mici și mijlocii, cu un management antreprenorial – să vinzi niște utilaje de care existența lor depinde și care erau practic netestate, erau o inovație în piață nu e deloc, deloc ușor. Cel puțin nu comparativ cu felul în care ne vindeam noi marfa în toate celelalte segmente, care era pe o șină. Și aici s-a creat o divizie separată care făcea doar chestia asta și era foarte strategică și foarte multă presiune era pe ei să facă această schimbare. Între multele probleme pe care le aveam și în care nu vreau să intru era una foarte importantă și anume felul în care făceam noi contractele. Noi nu vindeam echipamentele astea pe bani, le vindeam cumva în rate, adică, de fapt, vindeam output, vindeam pagini, nu vindeam echipament. Dar pentru că aveam în același timp un interes de a arăta activitate la investitor – pentru că eram o firmă cotată la bursă – trebuia să găsim o soluție prin care aceste vânzări să poată fi raportate ca vânzări imediate, nu ca închirieri, pentru că la închirieri s-ar fi diluat venitul pe 5-6 ani în față, pe când dacă le puteam raporta ca vânzări imediate, s-ar fi văzut imediat că am generat o linie de venit.
Andreea Roșca:
Era întreaga vânzare, da.
Adrian Stanciu:
În același timp, clienții ne-ar fi datorat bani, nu altceva, și atunci banii ăștia pe care ni-i datorau puteam să-i folosim drept colateral ca să ridicăm alți bani de pe bursă și să creăm o mașinărie, să creăm un flux continuu de bani, care alimenta toată industria asta, ceva ce noi făceam de zeci de ani și mergea foarte bine, dar în complet altfel de medii. Acum problema era că pentru a putea face asta – trebuie să spun asta, deși e o observație foarte tehnică, dar e centrală cazului – trebuia să existe 2 condiții prealabile obligatorii.
Prima era ca acei clienți să fie solvabili, adică făceam credit cam cum fac băncile, cam la același nivel și a doua era că clienții nu se puteau retrage din contract, adică erau obligați să-l ducă până la sfârșit, că altminteri nu puteai să-l consideri vânzare, adică el nu mai putea să se retragă din contract, putea doar să întindă plățile pe o perioadă mai lungă, dar nu se putea retrage. Aceste 2 condiții în piața noastră clasică erau foarte ușor de acceptat, dar în cazul acestor tipografi nu erau deloc ușor de acceptat, că era o tehnologie nouă și netestată. Cine se angajează cu zeci, sute, milioane de dolari că nu era euro pe vremea aia…
Andreea Roșca:
Pe 5 ani de zile.
Adrian Stanciu:
Pe 5 ani, într-o tehnologie netestată. Era extrem, extrem de greu de vândut și mai toți vânzătorii noștri nu făceau față la chestia asta. Exista o singură țară pe lume care se descurca bine la chestia asta: Olanda. Olanda avea super succes la chestia asta, era dată de exemplu, ne-am dus pe la ei să vedem cum fac, nu făceau diferit de noi, nu înțelegea nimeni cum fac. Directorul general al companiei din Olanda a fost promovat și a devenit șeful șefului meu. Adică a devenit directorul unei zone foarte mari din Europa, care grupa toate țările mai mici decât Germania, printre care și toată Europa de Est.
Și mi-a fost șef și a fost promovat datorită acestui succes care era absolut unic în tot peisajul companiei. Într-o bună zi, după ce această persoană a fost promovată, a venit un client la companie și a zis `Dragă Xerox, uitați ce vreau să zic, aș vrea să vă dau mașina asta înapoi că nu merge chiar așa… adică ea merge săraca, dar modelul de business pe care mi l-ați propus nu are succes, nu reușesc să fac să fie profitabil. Vreau să o returnez”. Și oamenii de acolo i-au zis: „Dragă clientule, sigur, cu mare drag primim mașinăria asta înapoi după ce ne plătiți 90% din ratele rămase, că așa scrie în contract, adică dacă vrei să te retragi, trebuie să plătești 90% din valoarea echipamentului, măcar 90% din echipament. Și clientul zice că „nu e cazul să vă plătesc 90% din echipament că eu am un appendix la contract care renunță la clauza asta”, un waiver cum îi zice în engleză. Și ăștia au rămas „PAF!”.
Adică, în principiu, nu numai că nu se poate, dar toată structura noastră financiară depindea de faptul că oamenii nu se pot retrage din contracte. Adică trebuie să-ți imaginezi: contra acestor angajamente financiare ale clienților, cineva din departamentul nostru financiar ridica bani de pe bursă, se ducea la bursă și cerea bani și ăia dădeau bani pentru că în spate erau aceste contracte care erau auditate în fiecare an și care erau foarte solide și care, în principiu, în istoria de zeci de ani a companiei, nu dăduseră niciodată greș și atunci era foarte ușor să le finanțezi. Dacă cineva s-ar fi prins că aceste contracte nu sunt solide, toată…\
Andreea Roșca:
Mașinăria cădea.
Adrian Stanciu:
Cădea în cap! Adică se prăbușea ca un castel din cărți de joc. Și ăștia când au văzut s-au speriat. Noi pe atunci lucram cu KPMG ca auditor și au chemat Price Waterhouse și au zis „uite, avem această situație, vrem să vedem dacă e răspândită sau e singulară”. Și Price Waterhouse a trimis o scrisoare la toți clienții firmei din Olanda și le-a zis „domnule, ne-a ars arhiva și nu mai avem copii după contracte, vă rog să ne trimiteți și nouă copie după contract că nu mai avem”. Și au trimis copii după contracte și au găsit că vreo 60% din contractele lor erau făcute așa.
Andreea Roșca:
Aveau aceste anexe care le permiteau să iasă din contract fără să plătească.
Adrian Stanciu:
Erau doar acolo! Adică în copia lui Xerox nu erau. Directorul de vânzări semnase o anexă într-un singur exemplar, de fapt în 2 exemplare, clientului i-a dat una și pe a lui Xerox a rupt-o și a dus-o la coș. A fost șoc și groază. Fostul director general, care acum îmi era șef, l-a dat afară pe actualul director general și pe directorul financiar al firmei pentru această situație, iar el a supraviețuit. Chestie care pe mine m-a dezgustat grav de tot pentru că eu eram director general și mi-era clar că o fraudă de dimensiunea asta nu se putea întâmpla fără ca directorul general să nu știe chiar nimic, chiar nu se putea întâmpla. Dar el cumva, pentru că actualul director general fusese director de vânzări înainte și el semnase chestiile astea, ăsta s-a prefăcut că el nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, n-a fost la el problema.
Băi, la dracu’ adică, dacă tu ești singura țară din lume în care merge, chiar nu-ți pui întrebarea cum de ce la tine merge și la ceilalți nu? Eu n-am cumpărat niciodată această explicație, m-a dezgustat profund. În momentul în care asta s-a întâmplat, toată bursa a intrat în panică. De fapt Security Exchange Comission a intrat în panică. Între timp mai apăruseră semnale și prin alte părți că e posibil să fie ceva similar și le-a mandatat un audit general al acestor contracte, le-a dat și cea mai mare amendă din istoria SEC-ului, cred că 11 milioane de dolari sau ceva, la vremea aia a fost cea mai mare.
Între timp au apărut alții mai șmecheri, dar le-a mandatat un audit global pe aceste contracte și ce-a ieșit la suprafață e că din compania mea, care avea pe vremea aia, dacă-mi amintesc corect, vreo 12 miliarde de dolari în obligații de plată, venind în astfel de contracte, iar din alea 12 miliarde vreo jumătate erau false. Nu în sensul că clienții ăia n-ar fi plătit, ci în sensul că contractele nu erau scrise într-un fel în care să garanteze recuperarea datoriilor. Și asta a provocat un mare, mare șoc pe bursă și de atunci compania nu și-a revenit niciodată din șocul ăsta.
Nu neapărat datorită acestui incident, ci datorită contextului general, dar una peste alta, asta s-a întâmplat cu o companie extrem de respectată și care în interior avea standarde morale declarate foarte înalte. Și pentru mine a fost o foarte mare…Eu între timp plecasem de acolo. Drama asta s-a desfășurat cumva în urma mea, dar am urmărit-o prin colegii mei care au rămas în interior și prin ce s-a mai publicat ca documente publice. A fost foarte interesantă, dar pe mine m-a preocupat cum e posibil așa ceva? Și mi-am dat seama că au fost aceste ingrediente de care vorbești tu la începutul conversației noastre.
Era o presiune foarte mare pe rezultate, presiune care era dată de un context strategic, de tip „life and death”: compania chiar se uita la o foarte posibilă încetare de existență. Fondatorii Xerox sunt plecați din Kodak și până în ziua de azi au sediu pe aceeași stradă cu Kodak în Rochester, New York și știau foarte bine ce se întâmplă la Kodak, vedeau cu ochii lor cum acest monstru care era de 10 ori mai mare decât Xerox la vremea aia intra în disoluție văzând cu ochii. Era foarte mare amenințarea, era foarte mare presiunea pentru a întoarce mașinăria către alte segmente și către alte tipuri de clienți pe care nu-i aveam.
Divizia asta era considerată foarte strategică, ăia care reușeau erau super ridicați în slăvi. Nu s-a pus niciodată întrebarea „cum dracu’ de reușește Olanda ceva ce nu reușește nimeni pe lumea asta?”. Care e secretul, ce fac ei diferit? Și exista această subcultură…Uite, ca să dau un exemplu, de asta chiar m-am lovit personal: fiind firma americană, exista o politică împotriva spălării de bani, a abuzului de putere, bribery super clară și super dură pe care orice director general trebuia să o semneze când prelua mandatul. Și, evident, a trebui să o semnez și eu când am preluat mandatul de director general și, în același timp, șeful meu și toată lumea considera că sectorul public e cel mai important client într-o țară, că acolo sunt și banii și documentele și administrația..
Andreea Roșca:
Acolo-s bugetele.
Adrian Stanciu:
Și bugetele și nevoile mari și că ăla trebuie să fie prioritatea noastră. Și noi tot spuneam „băi, dar suntem în România anilor ‘90!” adică nu se mișcă chiar cu documentul ăsta și răspunsul era „găsește și tu o variantă”. Presiunea rămânea, dar „găsește și tu o variantă”. Varianta fiind ceva ce s-a văzut și în scandalurile astea de la noi cu Microsoft și cu Compaq și cu ce s-a mai întâmplat, varianta fiind la rândul tău tu să închizi ochii și să mandatezi pe cineva să se ocupe de chestia aia, să te prefaci că nu vezi cum face, ceea ce eu personal trebuie să spun că am făcut, adică am avut dealeri care îmi aduceau contracte de astea și nu i-am întrebat cum fac, deși îmi era clar că cumva a trebuit să facă.
Andreea Roșca:
Și aici ajungem la ceea ce vorbeam tot așa la început, la normalizarea anormalului și a raului, de fapt.
Adrian Stanciu:
Ideea asta că, pe de o parte e life and death situation și e o presiune foarte mare și e obligatoriu, e important și, pe de altă parte, faptul că ăia care reușesc sunt ridicați în slăvi și-s dați de modele la alții, faptul că normalul nu mai e normal sau ceva ce ar fi anormal într-o viață în afara contextului ăstuia, în viața asta devine încet-încet normal. Combinația aste absolut ucigătoare, adică eu nu știu dacă sunt 10% din oameni care rezistă la ea, iar ăia 10% nu stau acolo. Adică prin selecție naturală, mediul e condiționat să se strice progresiv dacă această combinație de factori există. Și eu cred că în majoritatea exemplelor de probleme etice din organizații mari sau mici o să găsești această combinație de factori.
Andreea Roșca:
Da, îmi vin în minte situații în care am fost eu în locurile în care am lucrat când am fost în organizații, îmi vin în minte situații din Realitatea, din grupul în care am lucrat, care a fost fondat de Sorin Ovidiu Vântu, în care…
Adrian Stanciu:
N-a fost cumpărat?
Andreea Roșca:
Realitatea a fost cumpărată, dar el era antreprenorul din spate, deși cred că filozofia lui…Vezi, ăsta e un lucru foarte important pe care târziu l-am înțeles și l-am văzut, studiind mult mai multe companii antreprenoriale: Sorin Ovidiu Vântu n-a avut niciodată aspirație de antreprenor sau mentalitate de antreprenor. El a fost cineva care a vrut să construiască. Spunea verbal că vrea să construiască pe termen lung, dar tot ceea ce făcea în organizație era concentrat către termenul scurt. Trăiam în această disonanță în care discursul era unul și faptele erau altele.
Adrian Stanciu:
Și ce trecea mai ușor? Discursul sau faptele?
Andreea Roșca:
Faptele, evident, adică s-a întâmplat de multe ori și în multe locuri ca oamenii să fie schimbați din poziții de management peste noapte și fără să fie anunțați doar pentru că, nu știu, cineva a adus un contract, cineva a avut o performanță mai bună și atunci părea că are abilități mai bune de management pentru poziția aia, fără evaluare, fără criterii.
Adrian Stanciu:
Scuză-mă că te întrerup, ce impact avut asta asupra ta, sunt curios, faptul că ai văzut că oameni pot fi schimbați peste noapte fără criterii?
Andreea Roșca:
Prima mea reacție a fost de șoc, pentru că eu veneam dintr-o organizație elvețiană, unde sigur că lucrurile nu erau perfecte, dar unul din lucrurile care se întâmplau era că organizația își ținea cuvântul și avea o ordine foarte clară a priorităților. Eu veneam dintr-un loc în care Michael Ringier, fondatorul grupului pentru care am lucrat, Grupul Ringier, avea această idee pe care a spus-o și pe care a demonstrat-o de foarte multe ori – fiind un grup de media – că mai întâi au fost cititorii și după aia au fost vânzările. Adică dacă e să ai de ales, vei alege întotdeauna interesul cititorului, al publicului și nu vânzarea.
Ei bine, lucrul ăsta nu se mai întâmpla în Realitatea. Deci am fost șocată prima oară, după care am început să mă tem, pentru că dacă i se întâmplă cuiva ceva atât de arbitrar și fără explicații și fără să fie anunțat… adică veneai la birou și te trezeai că era altcineva în locul tău, care făcea ceea ce era jobul tău. Am început să mă tem foarte tare pentru că criteriile de performanță nu erau neapărat foarte bine stabilite. Dincolo de zona financiară a început să nu mai fie clar dacă sunt sau nu competentă. După care am început să îmi spun că poate eu greșesc undeva.
Adrian Stanciu:
Wow!
Andreea Roșca:
Și ăsta a fost un traseu de câțiva ani de zile în care am început prin a mă revolta, apoi am trecut prin teamă, apoi am trecut prin nesiguranță și apoi am fost, cumva, în punctul în care am devenit aproape ca organizația.
Adrian Stanciu:
Da…
Andreea Roșca:
Și a fost nevoie de un șoc foarte mare ca să mă determine să plec. Adică de o situație în care salariile erau neplătite de 6 luni pentru mine, 4 sau 3 luni pentru echipă cred, și în care absolut toată responsabilitatea a fost cumva pusă pe mine și pe capacitatea mea de a gestiona un haos în care controlul meu era 10%. Și cred că de-abia atunci, după 5 ani, am reușit să ies din povestea asta și să plec. Dar da, adică îmi sună a ceea ce tu spui la o altă scară, cu, evident complet alte situații, altă industrie. Această presiune care exista continuu, continuu, continuu pentru a produce rezultate – pentru că investițiile erau mari în grup și toată lumea era presată către a produce rezultate – ne-a făcut pe mulți dintre noi să închidem ochii la lucruri care erau mai degrabă făcute pentru a servi un client sau altul, de advertising, de oameni care ne dădeau bani în acel moment versus lucruri care aveau sens pentru filozofia produsului, indiferent despre ce produs din grup vorbim, și nu pot să generalizez la toată lumea, dar știu că mie mi s-a întâmplat asta să pun sub semnul întrebării deciziile mele din perspectiva priorităților.
Adrian Stanciu:
Dar ai simțit chestia asta, pe care eu unul am simțit-o, că te trage în interior sistemul ăsta? Începi să-l asimilezi, începe să devină normal…
Andreea Roșca:
Da, da, am simțit lucrul ăsta foarte, foarte puternic. Experiența mea e așa: încet, încet și apoi foarte brusc. Asta e: dintr-o dată lucrurile devin acceptabile. Dar nu s-a întâmplat de pe-o zi pe alta. Compromisul, din punctul meu de vedere, s-a întâmplat cam așa: prima oară accepți să te întâlnești cu o organizație care n-are nicio treabă cu partea editorială, să zicem, sau care n-are nicio treabă cu ce ai tu de făcut pentru produsul respectiv. După care, după discuția asta, începi să te gândești că banii ăia nu ți-ar prinde chiar rău. După care începi să creezi niște strategii, niște planuri, începi să schițezi un… poate fi proiect, poate fi argumentație, poate fi orice în care să acomodezi interesele celuilalt.
După care începi să vorbești cu mai mulți oameni și brusc te trezești c-o vinzi ca și cum ar fi ceva ce trebuie să facem. Deși n-are nicio legătură cu nimic, te abate de la de la ceea ce ai de făcut ca job principal, fie că e partea editorială, fie că e partea de management de business, strategie și așa mai departe. Și peste toate astea vine presiunea de care vorbeam mai devreme, presiunea asta de rezultat, presiunea financiară pe termen scurt, pentru că, la un moment dat, ești pus în fața situației de a reface bugetele o dată la 2-3 luni și ai tot timpul în față dezastru din cifre mai mare sau mai mic – e mult mai ușor să faci compromisuri.
Adrian Stanciu:
Da..
Andreea Roșca:
Când ești în fiecare zi pus în fața unei unei alegeri de genul ăsta, care alegere este echipa sau „pe cine vrei să dai azi afară”?
Adrian Stanciu:
Da, e bună și observația asta: compromisul nu se instalează brusc, ci încet, încet și apoi brusc. Și ăsta e un subiect cercetat, poate o să vorbim despre el odată: cum funcționează la nivel personal morala și onestitatea și cât de ușor sau cât de greu ne e fiecăruia, personal să ne abatem de la ea. Dar în context organizațional, pentru mine asta a fost ceva surprinzător și, la un moment dat, oarecum șocant: capacitatea unui sistem care inițial, când am intrat în el, mi se părea foarte nenatural, de a mă trage înăuntru. Pe mine m-a surprins și chiar m-a șocat chestia asta.
Andreea Roșca:
Ce înțelegi prin a te trage înăuntru?
Adrian Stanciu:
A mă face să simt că e normal așa, după o vreme. Adică eu, când am ajuns acolo, am fost foarte șocat, nu neapărat de dimensiuni din astea de lipsă dramatică de etică, pe care nu le vedeam. Nu s-au întâmplat la noi în organizație chiar în halul ăsta, dar am fost șocat de faptul că era o lume care, în general, funcționa cu paradigme și cu credințe pe dos decât ale mele. Îți dau un exemplu simplu, am fost director de vânzări pe o divizie a companiei pe toate țările din Europa de Est. Era o divizie care a fost înființată cu mine, considerată foarte importantă, a fost atunci înființată, eu am fost primul ei director. Iar ăștia îmi raportau mie, nu mai raportau la directorii generali din țări. Așa trebuia ca să am putere.
Și m-am dus prin țări să vorbesc cu contrapartida mea din țările respective. Și în Ungaria era un băiat cu care am vorbit și mi-a zis următoarea chestie: „băi, mă bucur foarte tare că ai fost numit pentru că eu eram foarte supărat și eram foarte nemulțumit și eram chiar pe punctul să plec, dar acum am din nou încredere, am din nou energie, că uite, e cineva care înțelege tema noastră și se ocupă de subiect”. Și l-am întrebat „dar de ce erai supărat, ce te nemulțumea sau ce te nemulțumește?”. Și el mi-a zis „uite, problema mea e că eu n-am nicio putere aici”. Pe mine m-a surprins asta, pentru că mi se părea că e o organizație în care e destul de multă putere alocată către executiv. Și i-am zis „dar cum adică n-ai nicio putere?”, „păi, uite, eu sunt de 3 ani în organizația asta și până acum mie nimeni nu mi-a spus care sunt limitele mele de autoritate”.
Și pe mine m-a șocat chestia asta, că pentru mine asta e un semnal de putere, adică dacă cineva nu ți-a dat limite, înseamnă că n-ai. Pentru el dacă nu i-a dat limite, înseamnă că toate-s limite. Adică, în mintea lui era așa: puterea e ceva ce ți se dă. Dacă nu ți s-a dat, înseamnă că n-ai. Eu veneam din antreprenoriat și în mintea mea era: puterea e ceva ce îți iei. Dacă nu te-a oprit nimeni, înseamnă că ai infinit. Și eu și cu omul ăsta n-am putut lucra împreună. A fost complet imposibil să ne înțelegem, a trebuit să-l dau afară, până la urmă. A durat 6 luni să-l dau afară până m-am prins că nu mă pot înțelege cu el, pentru că, în paradigma lui, el avea nevoie să fie împuternicit pe fiecare pas pe care îl face și nu puteam lucra cu el. Și era o întreagă linie de gândire în toată organizația care gândea așa, în care puterea e ceva ce ți se dă de cineva de deasupra, știi?
Andreea Roșca:
Da. Tu spui paradigma lui, dar de fapt nu era paradigma lui, era paradigma organizației, adică oamenii sunt aleși, după ceea ce e nevoie, după principii.
Adrian Stanciu:
Era o organizație centrată pe control și pentru că era centrată pe control, dacă ai un șef care nu-ți spune care ți-e perimetrul de acțiune, înseamnă că n-ai deloc. Adică te duci la ăla să-l întrebi la fiecare pas pe care îl faci. Ori asta e ceva complet contra naturii mele. Și au fost multe exemple de genul ăsta de paradigmă, care erau pe dos față de cu ce eram eu obișnuit și ce mi se părea mie valoros. Și asta mă făcea, ca de fiecare dată, mai ales când intram în întâlniri de management, să fiu foarte frustrat, eram tot timpul frustrat și nervos și făceam eforturi să mă țin în frâu ca să pot să mă concentrez pe ce am de făcut. Și, după vreo doi ani așa, am fost într-o întâlnire de management și în urma ei am ieșit foarte calm și mi-am zis atunci: „uite, mă că nu mai e treaba aia, adică am fost exagerat că uite, lucrurile evoluează, se mai schimbă, uite că acum a fost ok întâlnirea!”. Și apoi mi-am dat filmul înapoi și mi-am dat seama cu groază că întâlnirea nu fusese deloc mai ok decât cele dinainte. Pur și simplu mie nu mi se mai părea anormal.
Andreea Roșca:
Te obișnuisei tu.
Adrian Stanciu:
Da, mi se părea că așa ar trebui să fie.
Andreea Roșca:
Și ăla e momentul în care ți-ai dat seama că trebuie să pleci…
Adrian Stanciu:
A fost unul de ele, adică m-a speriat pentru că eram la granița vârstei de 40 de ani și mi-am dat seama că dacă m-a tras în halul ăsta înăuntru, într-un an și jumătate - doi, o să ajung să nu mai pot trăi altfel. Adică o să fiu transformat de un sistem care mă împinge într-un fel de direcție care nu mi se potrivește. Dar ideea e că l-am cumpărat, știi?
Andreea Roșca:
O observație pe care aș face-o aici – și mă refer la experiența mea dacă vrei – este cum devin lucrurile astea acceptabile, știi? Unul dintre lucrurile care s-au întâmplat este că mesajele sunt repetate din nou și din nou și din nou. Adică e un fel de concentrare a mesajului care la un moment dat te duce în situația în care să te întrebi – pentru că disonanța cognitivă e ceva cu care ne e foarte greu să trăim – dacă nu cumva, pentru că este repetată de atât de multe ori ideea asta că „am înțeles, și ce vrei să faci? Trebuie să dăm oameni afară!” și tu nu ești cineva care să dea oameni afară și atunci, pentru că tu nu vrei să dai oameni afară, începi să te gândești că poate nu e cazul să fie atât de „rigid”, poate trebuie să iei un pic în considerare și cealaltă variantă? Și aici vorbesc în general de situații. Deci ideea asta…
Adrian Stanciu:
Te pui pe tine la îndoială.
Andreea Roșca:
Te pui pe tine la îndoială, dar asta pentru că ai ideea asta că e o cauză nobilă în partea cealaltă, orice ar fi să fie: să dăm salarii, să, nu știu, promovăm produsul, să vindem, să atingem obiectivele. Adică e o cauză nobilă și tu nu vrei – intri în disonanță cu valorile tale. Eu nu vreau ca oamenilor să le fie rău, vreau ca oamenilor să le fie bine și ca să le fie bine asta e singura cale. Deci asta e una, cu repetarea mesajului într-un fel, într-o formulare care îl pune în termeni etici, în termen de „vrei să dai oameni afară?! Asta e!”. Al doilea lucru e, ce spuneam, că lucrurile se întâmplă gradual. Și dacă eu aș fi trăit atunci într-un context în care locul unde eu lucram era excepția, poate că aș fi fost mult mai precaută și mai înțeleaptă. Dar atunci când industria este cumva, cum să zic, atinsă de toate metehnele astea etice, atunci din nou e o chestie de normalizare. Și pentru că eu lucram în industrie și pentru că industria era așa și pentru că tot contextul era foarte greu financiar – eram deja cred că prin 2008 – și pentru că eu trebuia să îmi spun mie ceva ca să pot să trăiesc în situația asta, ajunge să devină normalitate. Cred că-s toate elementele astea suprapuse.
Adrian Stanciu:
Da, sunt toate elementele suprapuse. Ce voiam să întărim cu conversația asta e că noi doi nu suntem excepții. Și dacă cineva consideră că el sau ea e o excepție și că ea sau el vor face față la orice context, le doresc să n-ajungă niciodată într-un context care să le pună această credință la încercare.
Andreea Roșca:
Așa e.
Adrian Stanciu:
Că s-ar putea să aibă surprize. Nu zic că nimeni nu rezistă, dar e foarte, foarte greu de rezistat. Pe de-o parte e foarte greu de rezistat, iar pe de altă parte cei care rezistă au tentația să plece repede. Adică dacă n-ai plecat repede contextul te face, ceea ce face ca felul ăsta de contexte să devină din ce în ce mai tari. Dacă ne întrebăm de ce stau organizațiile în modele disfuncționale, că aici am vorbit cumva de chestii oarecum extreme, care au dus la derapaj etic major, au dus, poate, la faliment sau situații dificile. Dar există contexte care sunt disfuncționale, care borderline sunt neetice, nu neapărat așa de grav, dar în diverse feluri de abuz și în care oamenii stau, și organizațiile stau câteodată cu deceniile. Și dacă te întrebi de ce stau, stau pentru că contextul devine stabil, pentru că anormalul se normalizează, cei care nu se pot adapta pleacă, iar apoi, când vrei să le faci, schimbările devin dificile, pentru că organismul s-a obișnuit așa.
Andreea Roșca:
Și rezistă.
Adrian Stanciu:
Și rezistă, da.
Andreea Roșca:
Chiar dacă nu e normal, chiar dacă starea nu e normală, ele rezistă. Pentru că e în echilibru.
Adrian Stanciu:
Iar ăia care încearcă de unii singuri să-l schimbe – că și ăsta e un subiect, cu schimbarea – nu pot să-l schimbe pentru că contextul îi penalizează imediat, dacă ies din pluton. E un fel de masiv echilibru Nash, din ăla de care vorbiserăm, în care e nasol, dar dacă încerci să schimbi ceva e încă și mai nasol, așa că...
Andreea Roșca:
Da, primul care încearcă să schimbe echilibrul este primul care suferă.
Adrian Stanciu:
E primul care o fură, da. Și atunci e o situație în care lucrurile stau în contexte disfuncționale, dar stabile. Și asta e ceva cu care e foarte greu de luptat și mesajul meu, cel puțin, e că mai bine ar fi să facem cumva să nu intrăm în ele, adică să ne ținem în zona asta de aliniere cu propriile noastre valori și propriile noastre scopuri și să nu ajungem să le compromitem, pentru că compromisul evoluează așa cum ai descris tu, încet, încet, încet, după care, brusc, iar odată ajuns acolo, e foarte greu de întors.\
Andreea Roșca:
Bun, aș vorbi puțin despre episodul următor și despre legătura lui cu discuția de acum. Episodul viitor va fi despre universalitatea moralei, despre faptul că avem aceleași valori universale și că oamenii sunt, îmi vine să spun, fundamental buni, ei caută valori pozitive și sunt 6 valori universale care contează, dar faptul că nu ne înțelegem este dat de ierarhia diferită, uneori, pe care ele o au pentru fiecare dintre noi.
Adrian Stanciu:
Da, aș vrea cumva să închidem discuția asta despre valori și morală cu acest subiect al universalității, pentru că eu, personal, am auzit de multe ori această idee că „binele e relativ, că ce e bine pentru mine nu e bine pentru tine și invers”. Și da, există o dimensiune la care observația e validă, dar totuși există și o dimensiune la care ea nu e validă, pentru că dacă ar fi, ar însemna că n-am putea, de fapt, niciodată crea ceva împreună pentru că am relativizat totul. Și totuși există această dimensiune de universalitatea valorilor morale. E o întrebare interesantă și cum au ajuns ele să fie universale, dacă ținem seama că vorbim de societăți care vreme de milenii au trăit despărțite și aproape fără să știe una de cealaltă, fără să interacționeze. Dar vestea bună, aici e cumva că există chestia asta care se numește umanitate și care ne leagă pe toți. Cu acest episod probabil că o să încheiem seria asta despre valori și poziționarea lor largă filozofică în organizații și o să ne îndreptăm către lucruri mai pragmatice, cum ar fi credințe personale, cât sunt de limitative sau cât sunt de permisive și cum putem să ne orientăm cu ajutorul lor în relația cu ceilalți și apoi să mergem mai departe către zona asta de conducere, cum conducem oameni și așa mai departe. Dar am simțit nevoia acestei conversații largi despre morală, pentru că în teza cu care am început podcastul și care e centrală pentru el, dacă ne uităm la felul în care e organizată societatea, societatea e organizată în jurul lor.
Andreea Roșca:
A acestor valori.
Adrian Stanciu:
A acestor valori, da.
Andreea Roșca:
Pe data viitoare!
Adrian Stanciu:
Pe data viitoare!

Shows are listed from Apple Podcasts' charts and directory, and Podcast Index where it is used. Every show and episode belongs to its publisher and plays from the publisher's own feed; this site hosts none of them.
